creat de și prezentat de

Robert Glință

Durerea se ignoră. Limitele devin aproape invizibile
  • De Robert Glință
  • Povestit Andreei Giuclea
  • Fotografii de Claudiu Popescu
E foarte greu să faci performanță pe cont propriu. De aceea avem parte de rezultate frumoase atât de rar, pentru că nu e o cale ușor accesibilă.

Am avut multe curse în care am simțit că nu mai pot și am trecut de orice prag de efort intens extrem. S-a întâmplat de foarte multe ori să vomit după probe, dar face parte din natura sportului. E adrenalina de concurs și dorința de a câștiga. Limitele devin aproape invizibile, îți dorești să dai cât mai tare, să ajungi cât mai repede și pur și simplu durerea se ignoră. Dorința mea este mai presus de orice obstacol pe care mi-l pune organismul.

Trecând prin astfel de experiențe, am învățat cum să abordez probele și să progresez. Obiectivul e de a lăsa toată energia în bazin și de a o consuma într-o manieră cât mai eficientă; să nu-mi pierd eficiența în detrimentul vitezei și invers.

Finala de 100 de metri spate de la Campionatele Europene de la Budapesta, unde am cucerit medalia de aur și am devenit primul campion european al României în probele masculine de natație, a fost cursa de care sunt cel mai mulțumit din întreaga mea carieră. A fost o cursă perfectă din punct de vedere tactic. În semifinale am plecat un pic prea tare prima lungime de bazin și am rămas fără resurse pe final. În finală, am știut că trebuie să plec mult mai calculat, pentru că lupta se va da pe ultimii metri.

Robert Glință

Am reușit nu numai să-mi îmbunătățesc timpul de record personal, deci și pe cel național (52,88) ci și să am resurse pentru un finish foarte bun. Asta îmi lipsea înainte. Dar în mine nu s-a schimbat absolut nimic față de cum eram înainte de aceste Campionate Europene. Focusul meu și al echipei mele e tot spre Jocurile Olimpice de la Tokyo. E o diferență foarte mare de la nivel continental la nivel mondial. Sunt mulți înotători care nici ei nu bat pasul pe loc și au parte de niște sisteme foarte bine puse la punct. În ultimele decenii, chiar dacă în România nu prea s-a progresat, sportul a ajuns la un nivel de știință pură. Un înotător are în spate o echipă întreagă, care își spune cuvântul în rezultatele pe care le obține.

Nici eu n-aș fi reușit să obțin aceste rezultate fără o muncă foarte strânsă în echipă, alături de antrenorul meu, domnul Mugur Tomescu, de preparatorul fizic, tatăl meu Ciprian Glință, de domnul psiholog Aurelian Ursulescu. Mă antrenez și pe un simulator alături de un cercetător, domnul Pierre Joseph de Hillerin, care m-a ajutat mult să-mi îmbunătățesc tehnica.

Alții au înțeles asta de mai mult timp și investesc multă atenție și interes, pentru că performanțele vin de la sine atunci când ai sistem. Eu am ajuns la acești oameni pe cont propriu. O astfel de resursă nu este pusă la dispoziție pentru toți cei care doresc s-o acceseze, de aceea este foarte greu să faci performanță pe cont propriu.

Eu am reușit cu foarte multă muncă și ambiție și susținere individuală, din partea familiei. Și sper, prin ceea ce fac, să ofer expunere acestei cariere de performanță, care este foarte îngustă, și celor care au puterea de a produce o schimbare în bine, pentru a crește disponibilitatea resurselor materiale, infrastructurale și morale.

Robert Glință

Pentru că performanțele pe care eu le-am avut au adus bucurie tuturor, nu numai mie. Și dacă într-adevăr ne face plăcere să avem parte de astfel de rezultate, ar trebui să ne uităm măcar în stânga și dreapta, la ce fac colegii noștri internaționali de se bucură atât de des de performanțe atât de frumoase.

Pentru că, vă spun sincer, nu este la îndemâna oricui. Este o cale dificilă, de aceea avem parte de rezultate frumoase atât de rar; pentru că nu este ușor accesibilă.

*

Am început să înot la nouă ani, după ce m-am avântat într-o piscină și m-am speriat că nu mai atingeam fundul. Am hotărât împreună cu părinții că trebuie să învăț să înot. După câteva luni de inițiere m-am mutat la o grupă de performanță. Am progresat foarte repede și n-am putut să mai renunț la înot, a rămas în mine. Îmi plăcea concurența, îmi plăcea să dovedesc că și eu pot să fiu foarte bun.

La 16 ani, am plecat de acasă la Baia Mare, cu intenția și scopul de a face performanță. Am avut întotdeauna susținerea părinților, fără să pună presiune prea mare pe mine, și mi-am însușit de-a lungul timpului acest simț al responsabilității și disciplinei.

Tata este o fire foarte puternică, încrezătoare și ne-a inspirat mie și fraților mei enorm de mult curaj și încredere. Niciodată nu mi-a fost teamă de a înota sau de a concura la un campionat. De când eram mic, oriunde mă deplasam veneau și părinții, îi vedeam acolo: „Tare Robert, că ești un Glință!”. Nimic nu mai conta.

Mama era fan înfocat al sportului, se uita la competiții încă dinainte să mă apuc eu de orice sport. Când erau finale de natație, zicea: „Uite, acolo o să ajungi și tu”. Asta a rămas cu mine, chiar dacă la un nivel subconștient. Nu am vrut să mă limitez la campionate naționale, am vrut să văd cât de departe pot să ajung. Și cel mai departe unde se poate ajunge decât pe cea mai înaltă treaptă a podiumului la Jocurile Olimpice?

La prima participare, la Rio în 2016, mi-am întrecut orice fel de așteptare. La 19 ani, obiectivul meu și al antrenorului meu de la vremea aceea a fost să ne calificăm în semifinală. Faptul c-am reușit să ne calificăm într-o finală olimpică a fost un bonus.

Am fost cel mai mic din acea finală, eram înconjurat de nume gigantice în natația mondială, campioni mondiali, europeni, olimpici, încât pentru mine nu a fost nicio presiune de a încerca să obțin vreo medalie.

>Nu am știut să apreciez cu adevărat ce am obținut la momentul respectiv. Nu mi se păruse că făcusem ceva deosebit, doar mi-am făcut treaba, mergem mai departe. În plus, pentru mine nu era un capăt de drum, de asta nu am văzut că am făcut ceva extraordinar de mult. Ceva extraordinar de mult mi s-ar fi părut dacă aș fi luat o medalie. Ulterior, în America, unde am primit o bursă de studiu, a venit această reunoaștere. Acolo trebuie să treci prin foarte mulți pași pentru a reuși doar să te califici la Jocurile Olimpice. Pentru ei doar faptul de a fi prezent acolo și de a-și reprezenta țara pe cea mai înaltă scenă a sportului mondial reprezintă o mare mândrie, foarte mulți trag doar pentru a ajunge acolo.

Colegii mei m-au ajutat să apreciez mai mult rezultatul pe care l-am obținut și atunci am luat decizia de a-mi tatua cercurile olimpice pe braț, ca să fie în continuare o sursă de motivație.

Robert Glință

*

La nici un an după Rio, am ajuns într-un punct de oboseală extremă. Medicii de la Institutul Național de Medicină Sportivă mi-au dat un verdict de sindrom de supraantrenament, în urma analizelor biochimice care arătau un dezechilibru major în organismul meu. Oricât de mult îmi doream să continui să mă pregătesc, nu făceam față și mai tare mă adânceam în prăpastie. Cele mai ușoare lucruri de făcut, și în apă, și la sala de forță, mă oboseau extrem de tare. Dormeam foarte mult, moralul era foarte scăzut, emoțional eram drenat, psihic căzut.

Singura cale de a ieși din acest impas a fost să opresc complet orice tip de efort și să las timp organismului să se reechilibreze. Cred că acea perioadă de patru luni a fost cea mai dificilă din carieră. Locuiam pe atunci în Cluj, eram student la Facultatea de Psihologie, și când mi-au spus doctorii că îmi trebuie o pauză, nu știam ce să mai fac. Deschideam ușa internatului unde stăteam și nu știam încotro s-o apuc.

Am zis că-mi trebuie un hobby, am fost la magazin și mi-am achiziționat un aparat de fotografiat. Am început să ies cu aparatul, să profit de oraș și de împrejurimi, să-mi umplu timpul. Și asta m-a salvat, să zic, dintr-o depresie destul de urâtă.

A fost și momentul în care am luat decizia de a accepta o bursă în Statele Unite. Am zis că de undeva tot va trebui să reîncep și de ce să nu reîncep de la zero: o viață nouă, mediu nou, relații noi, școală nouă. Asta mă motiva, știam că voi avea o continuitate și voi începe din nou să mă pregătesc la un nivel foarte înalt. Și știam că voi trece de acea perioadă la un moment dat.

Nu m-am gândit niciodată că n-o să revin la nivelul de dinainte. Nu îmi pun astfel de lucruri în minte, pur și simplu încerc să fac tot ce-mi stă în putere cu tot ce am la dispoziție în jurul meu, dar și în interiorul meu, pentru a merge înainte. Nu am vrut să accept așa ceva, până la urmă.

Dar mi-a fost incredibil de greu când am reînceput. Aveam foarte multe crampe și cârcei musculari, nu aveam resurse, musculatura îmi obosea foarte repede, gâfâiam, se vedea că sunt complet neantrenat. Am devenit un om obișnuit, pe care îl pui de la mers până la magazin de trei ori pe săptămână la un efort constant intens de 10 ori pe săptămână.

Dar n-am zis nimic. Fiind nou și internațional, n-am îndrăznit, pur și simplu am strâns din dinți și am continuat să mă pregătesc. Eram într-o echipă care avea pretenții, nu eram un singur pion individual și nu voiam nici eu să mă fac de rușine, pentru că aveam în palmares câteva rezultate. Cred ca a fost și frica de eșec care m-a făcut să trec peste, să trec prin.

Aveam nevoie de acest imbold, de care probabil nicăieri în altă parte nu aș fi avut parte. Am avut acest avânt al echipei și al nivelului de așteptare și de pregătire care m-a forțat să țin pasul cu ei și m-a ajutat să ajung înapoi la nivelul la care eram.

A fost o perioadă din care am învățat foarte mult. M-a impresionat faptul că nu stau niciodată cu gura pe tine, tu ești responsabil de cum îți gestionezi programul. Am apreciat spiritul de echipă incredibil de puternic, iar infrastructura m-a dat peste cap. Au incredibil de multe metode de refacere, de nutriție, de medicină, psihologi. Toate resursele posibile și imposibile.

După un an, am decis să mă întorc. Chiar dacă era o pregătire foarte bună, ei pun foarte mult accentul pe sezonul lor, între universitățile lor. Iar eu îmi doream să mă afirm și pe plan internațional, să-mi reprezint țara la campionate europene, mondiale. Am fost finalist olimpic în 2016, în 2020 aș fi vrut de la mine cel puțin același lucru.

Nu era nimic sigur de ce mă va aștepta în România. Nu aveam antrenor, nu știam unde o să stau. Plus că am renunțat la o bursă și la o viață de student în Los Angeles. Însă am simțit, am știut, eram convins că nu e ceea ce vreau să fac în următorii patru ani și că pot să-mi ating adevăratul potențial mai degrabă dacă m-aș întoarce decât dacă aș rămâne.

*

Întotdeauna am avut acest sentiment înăuntrul meu că încă nu mi-am atins apogeul carierei și sunt capabil de rezultate mult mai bune. Am totuși titlul de campion mondial de juniori, de finalist olimpic la Rio, vicecampion european în 2018, dublu medaliat cu bronz la Europenele din bazin de 25 de metri, acum campion european. Sunt rezultate care m-au împins de la spate, nici măcar prin cap nu mi-a trecut să renunț sau să mă gândesc la cât de dificil este. Am încercat să văd și amânarea Jocurilor Olimpice ca pe un câștig: un an în plus de pregătire, de care mă pot folosi ca să obțin un potențial de formă mai bună decât ar fi fost anul trecut. Până la urmă, nu am fost singurul afectat, toată planeta și toate sporturile au fost afectate și am înțeles că e în afara controlului și puterii noastre.

În cele două luni de lockdown în care n-am putut să întru în bazin, ceea ce e cel mai important pentru mine, am făcut o pregătire fizică foarte bună, tatăl meu fiind și preparatorul meu fizic. Când am reintrat în bazin, am ajuns foarte repede la nivelul la care eram înainte și, în anumite aspecte, cred că am avut chiar de câștigat. Pregătirea fizică pe care o fac acum e total diferită de tot ce-am făcut înainte și și-a pus amprenta în rezultatele pe care le-am obținut la Campionatele Europene.

În ultimul an, am învățat că nu am nevoie să depind de nimeni. Mă descurc mult mai bine acum cu viața asta solitară a performanței, doar cu deplasarea de acasă la bazin, alimentație, odihnă, recuperare și repeat de șase ori pe săptămână.

Sunt trup și suflet în ceea ce fac și altfel nu cred că aș fi reușit să ajung la performanțele pe care le am. Tot timpul îmi este investit în pregătire și tot ce înseamnă aceasta: pregătire specifică în bazin sau la sala de forță, odihnă, alimentație; stau singur departe de casă, mă întrețin singur, îmi gătesc singur.

E multă rutină și monotonie, dar nu le-am văzut niciodată ca sacrificii. Satisfacția e întotdeauna mai mare decât aspectele acestea negative, atunci când obțin un rezultat îmbucurător, nu numai pentru mine și pentru echipa, ci pentru toată țara.

Poate prin exemplul meu, sau al altora care au ajuns la marea performanță, lumea o să înțeleagă că merită să îți asumi mai multe, să te dedici, indiferent dacă se schimbă ceva în sistemul nostru. Câștigurile pe care le-am dobândit în urma carierei sportive sunt uriașe: în primul rând acest simț al responsabilității și disciplinei, conexiunile pe care le-am creat, experiențele pe care le-avut în timpul competițiilor, să interacționez cu cei mai buni înotători ai lumii, americani, chinezi, ruși.

Astfel de experiențe te fac să fii foarte umil în viață, pentru că ai parte de niște lucruri foarte rare, să călătorești în toată lumea, să te bucuri de cele mai bune baze de pregătire. Sunt experiențe care te îmbogățesc atât de mult cultural și te smeresc. Îți deschid atât de mult mintea și inima la ceea ce se întâmplă în lume și care este locul tău în aceasta. Poate că dacă aș fi avut parte de un alt sistem as fi fost mai avansat, dar nu mă las tras în jos de astfel de frustrări sau bariere sau de insuficiențele țării noastre. Am lucrat foarte mult în interiorul meu, raportându-mă la concurenții mei, care au niște rezultate mai bune decât mine și sunt la un nivel mult mai înalt. Domnul psiholog Aurelian Ursulescu m-a ajutat să nu-mi pun astfel de bariere, ci să am încredere în munca și în puterile mele. Chiar dacă în prezent sau în trecut au realizat timpi mai buni, nu e absolut exclus să am capacitatea și resursele de a-i depăși. Așa că mă antrenez cu gândul la titlul de campion olimpic, oricât de greu ar fi de obținut. E posibil să nu se întâmple, dar numai antrenându-mă cu gândul cât mai sus mă face să fiu cea mai bună versiune a mea în fiecare zi la antrenament.

Și dacă n-aș reuși, n-ar fi nicio problemă. Dar vreau să fac tot ce-mi stă în putere, fiind cât mai sincer cu mine, să obțin cel mai bun rezultat pe care corpul meu și sufletul meu sunt capabile să-l obțină. Iar oricare va fi acesta, să știu că am făcut tot ce ține de mine și să nu am absolut nimic de regretat.

Robert Glință

Nou! Acum poți cumpăra cartea Neînvinșii!

Neînvinșii este o carte de Andreea Giuclea, care prezintă poveștile și lecțiile de viață ale unora dintre cei mai importanți sportivi români.

Scrise la persoana I, sub forma unor eseuri personale, păstrând vocea și cuvintele fiecărui personaj portretizat, textele vorbesc despre diversele fețe ale performanței, despre drumul lung și imprevizibil dintre înfrângeri și victorii și despre munca din spatele rezultatelor mari pe care le aplaudăm pe stadioane și le admirăm la televizor: despre cea mai dureroasă înfrângere și cât de greu o iei de la capăt a doua zi; despre accidentările sâcâitoare din cauza îți pierzi sponsorii și încrederea și despre lunile de recuperare în care nimeni nu mai crede în tine; despre cantonamentele care te despart de familie și antrenamentele la finalul cărora nu poți sta în picioare; despre cum găsești un echilibru între viața personală și cea sportivă.

Cumpără cartea din Shop, de aici.

  • De Robert Glință
  • Povestit Andreei Giuclea
  • Fotografii de Claudiu Popescu

Un proiect

du-mă sus du-mă acasă