Sorin Babii

În 1986 a fost un cutremur în București care m-a prins într-un bloc, la etajul trei. Când au început să trosnească pereții și să se legene podeaua, nu m-am panicat. Aveam 23 de ani, dar mi-am dat seama că n-are rost să alerg pe scări, așa că n-am fugit din casă de frică să nu-mi cadă blocul în cap, cum au făcut alții. Am așteptat să se oprească, apoi mi-am luat cheile și am coborât; mai mult de curiozitate, să văd ce au făcut vecinii. Dar întâi am încuiat ușa.

A fost un moment în care m-a ajutat autocontrolul învățat la antrenamentele de tir, un sport care îți solicită foarte mult psihicul. Te poți trezi cu tot felul de gânduri în minte în timp ce tragi: teamă de eșec, de succes, de adversar. Când ridici arma fără cartuș, pentru o execuție pregătitoare „pe sec”, totul e în regulă: mâna stă, ochiul vede bine, degetul acționează corect pe trăgaci. În momentul în care arma e încărcată, brațul nu mai e la fel de stabil, vederea nu mai e la fel de clară, degetul ezită pe trăgaci. Pentru că, dintr-odată, intri în luptă și contează fiecare foc ce apare pe țintă.

Nu are cum să nu-ți fie teamă, să nu ai emoții. E vorba de a le controla, cum a fost și la cutremur. Ăsta e rolul antrenamentului. Pe lângă elementele tehnice pe care le înveți ca să tragi în mijlocul țintei, există și o componentă psihică. Lucrăm cu psihologi, folosim tehnici de concentrare, de relaxare, de dirijare a atenției. Îți antrenezi mintea să rămână pe elementele strict necesare, dar trebuie să-ți controlezi și corpul. Deși la tir nu trebuie să faci mișcări ample sau cu viteză mare, și statul nemișcat e complicat.

**

Am fost un copil liniștit, nu zvăpăiat, și probabil așa se traduce talentul pentru tir. Poligonul făcea parte din teritoriul meu de joacă, la începutul anilor ʼ70. Era la vreo 3-400 metri de casă și deseori mergeam acolo cu ceilalți copii. Ne urcam pe niște țevi de termoficare și ne uitam peste gard cum se trăgea. Toți băieții ne jucam de-a cowboy-ii, trăgeam unii în alții cu pistoale de lemn și era foarte spectaculos să vedem pe viu că cineva trage cu gloanțe adevărate. Așa că la 13 ani, când a venit la școală un instructor să facă selecție pentru tir, toți din clasă au vrut să meargă, dar profesoara de română, care era foarte exigentă, nu i-a lăsat să meargă decât pe cei cu note bune.

Așa am ajuns într-o duminică dimineața într-un poligon mic, de vreo șase metri lungime. Am tras primele cinci alice la o țintă aflată la cinci metri și instructorul mi-a zis să vin și marți. Marți mi-a zis să vin și vineri. De la antrenament la antrenament, ne împuținam și după un an mai eram vreo cinci-șase din cei 50-60 câți am început.

După vreo lună, antrenorul m-a trecut la 10 metri și mi-a dat un pistol mai bun, că am început cu un fel de stropitoare. După câteva concursuri locale organizate de clubul din Arad, unde am tras bine, m-a trecut și la proba de glonț, pentru că selecția începe cu aer comprimat. Asta voiam eu de fapt; cine mai era ca mine, care trăgeam cu pistolul cu glonț la 13 ani? Nici buletin nu aveam.

La primul concurs oficial, unde a fost delegat un arbitru de la Federație, am realizat un nou record național la juniori. A urmat un concurs la Brașov, prima deplasare, am câștigat și acolo. Apoi primul concurs la București, câștigat și ăla. Dar când a venit Campionatul Național în toamnă, ultimul concurs al sezonului, pe ăla nu l-am mai câștigat. Pentru că atunci când spuneai „campionat național”, „campion național”, „tricou de campion”, începeau să-mi tremure genunchii și încă nu știam să gestionez stările astea.

Tot în toamnă a început sezonul de aer comprimat, unde mi-a fost mai greu să-mi găsesc cadența și ritmul. Până am înțeles ce făceam greșit – de exemplu, privirea mea se ducea la țintă în loc să rămână pe aparatele de ochire. Sunt lucruri logice, asta le spun și sportivilor mei de azi: dintre toate elementele – sportiv, armă, proiectil, țintă –, ținta e singurul element care nu se mișcă. Și atunci, de ce să mă uit la ea? Mă uit la cele care se mișcă, să le am sub control. După ce-am înțeles asta, am câștigat Campionatul Național, la 11 luni după ce m-am legitimat.

Doi ani mai târziu, mă antrenam la pistol sport la 25 de metri. După ce-am tras, am luat ținta și i-am arătat-o antrenorului. „Da, arată bine”, mi-a zis. „Așa trebuie să tragi și peste patru ani, dar la 50 de metri.” Peste patru ani, în 1984, erau Jocurile Olimpice de la Los Angeles.

**

Aveam 21 de ani la Los Angeles, prima dintre cele șase editii ale Jocurilor Olimpice la care am participat, și a fost copleșitor. Tehnic, Concursul Olimpic este o competiție mai ușoară decat un Campionat Mondial sau un Campionat European, pentru că sunt mai puțini concurenți iar nivelul multora dintre ei nu este atât de atât de ridicat. Dar tensiunea momentului, evenimentul în sine, are o asemenea amploare încât te copleșește. Am ieșit pe locul 11, cu o cifră puțin sub ce aș fi estimat eu, dar a fost exact ce am avut nevoie pentru concursurile următoare.

La Seul, în 1988, când am câștigat aurul olimpic, gândul și teama mea cea mai mare era să nu mă fac de râs. Am tras în mijlocul țintei: decar primul foc, decar al doilea foc, decar al treilea, dar în capul meu tot asta era: „să nu mă fac de râs”. Ce-ar fi însemnat să mă fac de râs? Să trag un foc slab, opt, șapte sau mai rău, cum pățisem la campionatul mondial din ʼ86, anul în care s-au introdus finalele la tir. Până atunci se trăgea doar proba clasică și apoi se făcea clasamentul. Finalele erau o noutate absolută, îmi tremurau genunchii și nu reușeam să țin aparatele de ochire pe țintă. Dar și ceilalți erau la fel de copleșiți – unii au uitat să schimbe ținta după ce-au tras focurile de reglaj –, așa că am ieșit pe locul patru și m-am calificat la Jocuri.

Acolo, simțeam pulsul în gât, îmi bubuiau urechile și nu mai vedeam bine, mi se îngustase câmpul vizual. Am intrat în finală cu patru puncte în urma liderului, dar le-am recuperat după primele focuri. Au fost șase decari, doi nouari și doi optari, un total de 94 cu care am ieșit pe 1. Când au dat năvală jurnaliștii cu aparate de fotografiat, încă încercam să-mi controlez emoțiile, îmi tremurau mâinile când voiam să pun pistolul înapoi în geantă.

Că sunt campion olimpic mi-am dat seama după vreo două zile. Pe moment eram într-o stare de imponderabilitate, nu-mi venea nici să mă dau peste cap, nici să țip. La a doua finală, in proba de aer comprimat, a fost mai greu, pentru că aveam deja așteptări. Începusem să mă gândesc că am posibilitatea unui nou titlu, că ar fi ceva ce n-a reușit nimeni până atunci, și n-a mai ieșit. Am intrat tot pe doi în finală, dar am terminat pe patru.

În secunda în care apare gândul că voi câștiga, că pot să câștig concursul ăsta sau să fac recordul ăsta, focul următor e slab. Exact asta mi s-a întâmplat și la următoarele Jocuri, de la Barcelona. În finala de aer comprimat am fost pe locul 1 de la primul foc până la focul 9. Atunci mi-am zis: „E ultimul foc, trebuie să iasă bine, să dau drumul hotărât.” Am dat drumul hotărât, dar nu unde trebuia. Dacă aș fi rămas în aceeași zonă și continuam fără să-mi spun că e ultimul foc, probabil ar fi fost altfel rezultatul. Am luat bronzul în finala de la proba de aer comprimat și am terminat pe cinci la glonț.

**

Am făcut sport și înainte și după Revoluție, iar premierile pentru rezultatele de la Jocuri au fost total diferite. Când m-am întors de la Seul, în 1988, am venit ca orice turist, n-am fost primiți la protocol, cum se face acum. Mai mult, un vameș avea informații că am o cameră video în bagaj și că trebuie s-o declar. Eu n-aveam nici măcar o casetă la mine, ce cameră video? În timpul controlului, Dumitru Graur încerca să-mi ia un interviu la finalul căruia trebuia să mulțumesc partidului. Vameșul n-a găsit nicio cameră video în bagaj, pentru că nu o aveam, Graur nu a primit la finalul interviului declarația de mulțumire, pentru că nu am putut să o fac, așa că n-am mai apărut la televizor. Pentru locurile 1 și 4, am primit 16.600 de lei, cu care mi-am cumpărat un televizor color și am rămas cu 1.600 de lei. Am mai primit un video recorder: în curtea hotelului sportiv din Complexul 23 august a parcat o dubiță, a deschis ușile din spate și doi Dorei ne-au împărțit premiile, după un tabel. Rămăsese un pachet în mașină, l-a lăsat acolo și au plecat.

În schimb, la banii primiți pentru locurile 3 și 5 de la Barcelona în 1992 am mai pus 100 de dolari și mi-am luat o mașină nouă. O Dacie, bineînțeles, dar era o Dacie nouă. Iar la finalul anului a fost o festivitate de premiere la Sala Polivalentă cu toți medaliații sportului românesc, de unde am plecat cu portbagajul plin: televizor, cuptor cu microunde, costume de ski, de toate.

Era tentant și avantajos să faci sport în comunism, pentru că era singura posibilitate de a fi cineva, de a face altceva, de a merge în locuri în care în mod normal nu prea reușeai să ajungi, de a ieși din țară. Puteam să ne luăm un aparat mai performant, un spray mai bun, un parfum mai grozav. Pe lângă faptul că făceam ce-mi plăcea. Ce ne lipsea era că nu aveam cele mai performante arme. Prin ʼ85 am reușit să primim, cu eforturile președintelui Federației, care era și președinte al Confederației Europene de Tir, niște pistoale occidentale, însă nu prea aveam muniție de calitate, trăgeam cu cartușe sovietice.

După revoluție am început să avem acces la muniție, la materiale de calitate și la proceduri de întreținere a armei. Asta e partea frumoasă. Partea mai puțin frumoasă e că numărul practicanților a scăzut continuu. Mai ales în primii 10 sau 15 ani după Revoluție, eram tot mai puțini. În ultima vreme ne-am mai revenit, dar și acum suntem departe de ce-am fost când eram eu copil și poligonul de 50-60 de locuri era plin la o serie. Acum îi punem la un loc, seniori cu juniori, ca să facem 30.

**

Nu mi-a fost greu să-mi închei cariera. După Barcelona am mai fost la trei olimpiade, unde n-am luat medalie, dar am câștigat alte medalii la Campionate Europene, Cupe Mondiale, competiții internaționale puternice. Dar după ce nu am reușit să mă calific la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008, la 45 de ani, mi-am spus: „Asta este, dacă nu ești în stare să te califici la Jocurile Olimpice, nu mai ai ce să faci, s-a terminat, până aici a fost”.

Am devenit antrenor. Întâi la pistol, proba mea, iar în 2010 am început colaborarea cu Alin Moldoveanu, care după Beijing, unde se clasase pe patru, era în căutări. Ne știam de când eram colegi și a înțeles că am ce să-l învăț, mai ales tactic și psihic, chiar dacă eu trăsesem cu pistolul. Am învățat repede tehnica de pușcă, pentru că au multe elemente comune, și așa am ajuns din nou la Jocurile Olimpice, ca antrenor. În 2012, la Londra, la antrenamentul oficial din preziua concursului, Alin era foarte împrăștiat și nervos, dar mi-am dat seama că o să fie bine a doua zi, pentru că era cu toate antenele desfășurate. Pe drumul de la poligon înapoi spre satul olimpic am avut o discuție cu el în mașină și l-am lăsat pe gânduri. A doua zi, a mers metronom și a câștigat aurul olimpic.

Patru ani mai târziu, la Rio, știam că va fi greu, că presiunea de a apăra un titlu olimpic e mare, pentru că trecusem și eu prin asta. La tir, niciun campion olimpic nu-și păstrase titlul, până la ediția de la Rio. Spre deosebire de Londra, la antrenamentul oficial a fost diametral opus, a tras foarte central și bine. Asta nu l-a ajutat, pentru că l-a încărcat și mai mult, pe lângă presiunea pe care o avea, și nu s-a calificat în finala olimpică.

E mai greu ca antrenor, când nu ai tu arma în mână și nu ai control direct, când trebuie să te folosești doar de legătura mentală cu sportivul. E important ca și tu să fii liniștit, să-i transmiți starea asta. Iar pentru asta, o condiție foarte importantă pentru performanță în sport și cu atât mai mult în tir e să ai o viață echilibrată și așezată pe niște repere solide și stabile. Ca să te detașezi de gândurile parazite care vin în timpul concursului, sau să ai cât mai puține, ai nevoie de un fundament solid, iar această temelie este relația cu familia. Cei care te așteaptă acasă trebuie să înțeleagă că ceea ce faci tu e viața ta. Numai așa dăruirea poate fi totală.

Soția mea a făcut și ea tir, așa ne-am cunoscut. A înțeles viața pe care am avut-o ca sportiv, apoi ca antrenor sau ca președinte al Federației de Tir. Fiind mult timp plecat de acasă, din Arad, ea gestionează singură toate problemele de lângă casă, al cărei proiect de arhitectură l-am făcut împreună, fără arhitect. Tot ea are grijă de fetele noastre: cea mică, Antonela a ieșit prima oară campioană națională la juniori I când era încă junioară III, la 13 ani, la fel cum aveam și eu la primul titlu național. Cea mare, Andreea, și ea campioană națională la juniori, acum e studentă la medicină și trage mai rar. Soția, care a renunțat la sportul de performanță pentru a le fi și mamă și tată, le antrenează, pentru că a găsit timp să facă și școala de antrenori.

Dar acestea sunt aspecte mai puțin vizibile. Atunci când sportivul are rezultate, el este în atenția lumii, și e normal să fie așa. Mai jos e antrenorul, iar restul nu se mai văd, deși fac o muncă extraordinar de importantă. Începând cu soția și copiii și terminând cu angajații din Federație care fac posibil ca tirul să meargă mai departe și sportivul să aibă tot ce-i trebuie. Ai nevoie de toate astea ca să fii liniștit atunci când tragi.