Când aude muzica cu care își începe exercițiul de la sol, Sabrina Voinea se simte mândră că se află printre cele mai bune gimnaste din lume. Se simte o luptătoare și se concentrează să-și termine exercițiul cât mai bine, pentru că vrea de fiecare dată să urce pe podium. Aflată abia în al doilea an de seniorat, e deja medaliată europeană de senioare la ultimele două ediții și visează acum la podiumul olimpic, unde concurează în premieră. A împlinit 17 ani în iunie și e una din cele mai tinere gimnaste din concurs, dar nu crede că va avea emoții. De obicei, le simte cu câteva zile înainte să concureze, dar în dimineața concursului dispar aproape de tot. Își ia costumul, se machiază și se duce cu curaj la sală, pentru că știe ce are de făcut, cum spune într-un interviu pentru TVR: „Mă duc foarte hotărâtă, pentru că mă antrenez foarte bine și mă duc să fac ceea ce am practicat acasă, aceleași exerciții.”
„Mă duc foarte hotărâtă, pentru că mă antrenez foarte bine și mă duc să fac ceea ce am practicat acasă, aceleași exerciții”
Sunt exerciții pe care le-a repetat de sute de ori în sala de antrenamente împreună cu mama și antrenoarea ei. Camelia Voinea nu și-a dorit ca fiica ei să facă gimnastică de performanță. Fostă gimnastă, devenită antrenoare, fusese campioană mondială (1987) și vicecampioană olimpică (1988) cu echipa și știa ce presupune acest sport; cât de greu e, cât de solicitant, cât de dur pentru corpul și mintea unei tinere.
Dar când pleca să antreneze, bona Sabrinei o suna să-i spună că fiica ei plânge, așa că o aducea și pe ea la sală. Avea cinci ani când s-a trezit cu ea la aliniere, printre celelalte fetițe. A renunțat la bonă și a început s-o ia cu ea la antrenamente. Când lucra cu fetele mai mari, Sabrina o certa că nu e atentă și la ea, că n-o urmărește, că n-o ia și pe ea la concursuri.
Mama ei a întrebat-o mereu dacă e sigură că vrea să continue. I-a spus că nu e obligatoriu, că poate face altceva. I-a spus că vor fi momente grele, va avea dureri, accidentări, palme rupte. A vrut să-i ofere toate argumentele, ca să fie decizia ei. Sabrina i-a răspuns mereu că îi place și asta e ce vrea să facă. „Mi-a replicat că dacă eu, când am fost sportivă, am reușit să trec peste toate momentele grele, și ea o să reușească la fel”, spune Camelia Voinea. „Și că trebuie să stau lângă ea, să-i spun ce are de făcut, să o sprijin și să-i îndrum pașii. Când am văzut că chiar își dorește, mi-am spus că nici eu nu vreau să-mi reproșez peste ani că nu am lăsat-o să intre în gimnastica de performanță. Nu mi-aș fi dorit niciodată să regret lucrul acesta.”
Când posta pe Facebook filmări din sala de antrenamente, cu elementele dificile pe care Sabrina le reușea deja la vârste mici, alte antrenoare îi spuneau că are potențial și poate reuși. Mariana Bitang i-a spus și ea că ar fi păcat să nu continue, că poate ajunge la un nivel înalt.
Când i-a văzut hotărârea, au pornit pe acest drum împreună și nu au acceptat s-o antreneze altcineva. Nu au acceptat să plece la Deva, în cantonament, departe de casă, pentru că amândouă au simțit că cel mai bine lucrează împreună, că cel mai bine o cunoaște mama ei, care cunoaște și drumul spre marea performanță în gimnastică. „Eu sunt capabilă să-i ofer copilului meu nivelul european, mondial și olimpic prin care eu am trecut deja, când am reprezentat cu mare onoare România.”
Era însă greu ca din sala din Constanța să se gândească că pot ajunge să concureze cu cele mai bune din lume, așa că s-au mutat împreună la București. A lăsat acasă prietenii, familia, câinii și marea, și se antrenează la Dinamo, unde sala e mai mare, iar aparatele mai bune, și unde lucrează cu Cristian Moldovan, fostul antrenor al Larisei Iordache.
Sabrina a spus mereu că vrea să o depășească pe mama ei. A avut curaj să viseze, dar și putere să muncească pentru visele ei, într-un sport în care munca începe din copilărie și presupune un efort imens pentru corpul și psihicul tinerelor sportive. Nu se plângea când stătea cu orele în sala de antrenamente și erau momente când mama îi spunea să facă pauze.
Are curaj și în concursuri. Nu se teme de săriturile dificile pe care le face la sol sau la bârnă. Îi place să concureze, să simtă publicul aproape, care o încarcă pozitiv. Își controlează bine emoțiile și zâmbește când îi ies elementele dificile. „Nu mi-a fost niciodată teamă de nimic și sper să nu-mi fie nici în continuare, pentru că lucrurile au mers bine și nu am de ce să-mi fie teamă”, a spus într-un reportaj TVR. „Dacă știi un element de la vârstă fragedă, ți-e ușor și la vârsta asta să-l practici. Poți să crești treptat și să ajungi cel mai bun.”
În 2023, în primul ei an de seniorat, a câștigat un bronz european la sol, iar la Mondialele de la Antwerp a contribuit la calificarea României la Jocurile Olimpice de la Paris, după o pauză de 12 ani. Tot acolo s-a clasat pe 4 în finala de la sol, unde a concurat alături de Simone Biles, care a încurajat-o la final. A fost mândră să se lupte cu cele mai bune, dar anul acesta vrea să le depășească, „pentru că și ele sunt oameni.”
A urcat pe podium și în 2024, la Europenele din această primăvară de la Rimini, unde a luat două medalii de argint, la bârnă și sol. Sunt aparatele ei puternice, unde are exerciții de dificultate ridicată, pe care dacă le reușește ca la antrenamente are motive să spere la o finală, poate chiar la o medalie olimpică, pe care gimnastica românească o așteaptă de 12 ani.
Foto: Olympics, FIG