Mai toate poveștile de succes din canotajul românesc încep la fel. „Într-o zi, la școală, într-o pauză, a venit o antrenoare și …”. Povestea Magdalenei e diferită: nicio antrenoare, oricât de fanatică, nu ar fi căutat talente la clasa a V-a, printre copii de 11 ani, aflați încă la vârsta jocurilor video cu Super Mario. Măgduța – cum îi spuneau ai ei – auzise ceva vorbe prin școală cum că fusese ceva selecție pentru canotaj, că se căutaseră „copii înalți” prin părțile Fălticeniului. Magdalenei, care era cea mai mare dintre fetele de vârsta ei, atât i-a trebuit! L-a bătut la cap pe soțul surorii ei până când acesta a sunat la Federație și a făcut rost de numărul de telefon al doamnei Carmen Tudorache de la CS Olimpia București. În mintea copilei de 11 ani, canotaj nu se putea face decât la București! La vârsta ei, se uitase la televizor la o singură ediție a Jocurilor Olimpice, cea în care Camelia Potec luase aurul la înot – și, se gândea ea, canotajul trebuie să fie tot un fel de înot.
Pe vremea aceea, Magdalena Rusu (prima din dreapta în fotografie) era atât de rușinoasă că de-abia putea să-și spună numele când era scoasă în fața clasei. Și-a repetat toată dimineața în minte cuvintele pe care avea să i le spună, la telefon, doamnei Tudorache ca să o convingă să o ia și pe ea la București, la canotaj. Când vocea din receptor a întrebat-o ce „parametri” are, Magdalena a ridicat din umeri, iar asta a însemnat o lungă pauză, întreruptă la un moment dat de doamna antrenoare. În lipsă de răspunsuri, Magdalena s-a dus degrabă la o clinica de stat și le-a rugat pe doamnele asistente să-i măsoare înălțimea și anvergura. Cum doamnele n-aveau decât o riglă de 1 metru și jumătate, au pus de la ele centrimetri lipsă și-au decretat, sfătoase, 1,77! Când a auzit Carmen Tudorache că fata încăpățânată de la Fălticeni are 1,77 la numai 11 ani, a chemat-o de urgență în Capitală, nerăbdătoare să dea față cu un nou fenomen al naturii.
„Mirarea mare a fost când m-a văzut, și eu n-aveam decât 1,66 metri. Dar ce să mai facă, trebuia acum să mă păstreze! Și uite așa am rămas la canotaj”, povestește, toată un zâmbet, Magdalena Rusu. „S-a dovedit imediat că înotul și canotajul n-au nicio legătură, după cum nici performanța sportivă n-avea vreo legătură cu sportul din școală”. La canotaj era de muncă, dar asta nu era o problemă pentru Magdalena. „Fiind de la țară, eram obișnuită cu munca câmpului, cu animalele. Pentru mine, adaptarea la muncă nu a fost o problemă”. Problema a fost că, fiind atât de mică, timp de 3 ani n-a putut merge la concursuri internaționale și trăgea doar în probele de 1.000 de metri. „Mi-a venit greu să mă adaptez la juniori 1 și juniori 2, când cursele erau de 2.000 de metri. Dar, dacă aș da timpul înapoi, tot la aceeași vârstă m-aș apuca de canotaj…”, mărturisește Magdalena. Așa e ea: vede mereu tâlcul unei lecții, vede mereu partea plină a paharului, cărămida aceea pe care, în cea mai proastă zi de antrenamente, o pui în soclul podiumului de la următorul concurs.
„A fost dificil”, recunoaște ea. „Eram mică, eram singură, nu mai erau părinții să mă îndrume ce să fac. Trebuia să iau propriile decizii. Apoi, mă gândeam nu cumva să îi fac de râs: dacă tot am plecat de acasă, nu trebuie să mă întorc cu coada între picioare”. Din negura gândurilor care o încercau în primele luni de București, face ce face și scoate imediat o rază de lumină asortată cu un zâmbet. „Nu mă gândeam pe atunci că voi ajunge unde sunt acum! Râdeam cu sora mea, care mă mai scotea pe-atunci la un McDonald’s prin mall-urile prin București și îmi zicea: <<Când vei ajunge mare, să nu uiți să mă scoți și tu pe mine prin mall!>>. Și uite că am ajuns mai departe, atât de departe că nici nu mă mai duc în mall-uri”, glumește campioana.
Componentă, din 2019, de la 19 ani, a bărcii-vedetă de 8+1 a României, și om de bază în barca de patru, Magdalena Rusu e abonată la medalii în ultimii ani. Dar, dincolo de succesul sportiv, fata frumoasă din Fălticeni ia din experiența de canotoare detaliile care au schimbat-o ca om: „În primul rând, pe mine canotajul m-a schimbat din punct de vedere social. Eu eram foarte rușinoasă, îmi eram rușine și să îi spune doamnei profesoare cum mă numesc! De când am început acest sport sunt mult mai sigură pe mine. Pentru 11-12 ani, eu aveam cunoștințele și mentalitatea de 18 ani! Îți descoperi niște calități pe care tu nici nu bănuiești că le ai. Am acum un nepoțel de 11 ani și nu-mi vine să cred că eu la 11 ani eram la canotaj, departe de casă. Nu știu cum m-a lăsat mama să plec de acasă, dar mă bucur foarte mult că a făcut-o”.
„Eram mică, eram singură, nu mai erau părinții să mă îndrume ce să fac. Trebuia să iau propriile decizii. Apoi, mă gândeam nu cumva să îi fac de râs: dacă tot am plecat de acasă, nu trebuie să mă întorc cu coada între picioare”
Era mică Magdalena când a plecat din Fălticeni, dar avea cei 7 ani de-acasă. „Am învățat să mă comport frumos cu oamenii, chiar dacă îi văd, poate, pentru o singură dată în viață. Îmi place să las loc de <<Bună ziua!>>, iar asta ține de educația de la părinți. M-a ajutat foarte mult și ambiția pe care mi-a transmis-o mama mea, forța aceea sănătoasă a omului care face munca câmpului. Trebuie să ai răbdare să-ți sapi rândul până la capăt și, cumva, asta m-a ajutat – forța interioară. Răbdarea în cel mai pur sens al cuvântului. Ca să faci atâția ani de canotaj, chiar necesită răbdare! Sunt ani în care excelezi și iei multe medalii, dar sunt și ani în care lucrurile nu ies așa cum ți-ai dori, și atunci ai nevoie de cea mai mare răbdare. Sportul de performanță înseamnă o muncă diferită. În canotaj, e o muncă dificilă psihic, în primul rând, dar și fizic. E mult mai greu. Acasă ai munca câmpului: primăvara e plantatul, pusul de cartofi, pusul răsadurilor în pământ, de care trebuie să ai grijă peste vară, până toamna, când scoți rodul. În sport, nu ai zile libere, nu există sărbători. La țară, duminica mai stăteai locului, acum avem un liber pe săptămână, dar și atunci dimineața facem un antrenament. Este greu, dar este o viață frumoasă. Acum înduri, dar și când te bucuri pe podium! Fericirea este mult mai importantă decât durerea antrenamentului”.
„Dacă nu îți iese un antrenament, nu e nicio problemă. Știi că, de fapt, ai pus oricum o cărămidă, acolo, pentru viitorul podium. Calitatea mea cea mai mare este, cred, optimismul. Sunt cea mai optimistă fată din tot lotul, mi se și spune asta foarte des. Chiar dacă antrenamentul este foarte greu, chiar dacă am avut o zi mai grea sau chiar dacă barca nu merge, nu pun presiune pe acest lucru. Încerc să văd lucrurile bune și încerc să îi molipsesc și pe cei din jur. Zilele grele trec repede, numai ce te-ai pus la somn și au trecut!”.
Adevărul e că, să faci să zboare pe deasupra apei mașinăria infernală care e barca de 8+1, e nevoie și de un dram de optimism. „8+1 este o barcă dificilă, dar e și cea mai frumoasă. Să reușești să faci să alunece o barcă la care trag opt fete, plus cârmăcița, este ceva extraordinar. Toate trebuie să gândim la fel, toate trebuie să simțim la fel și toate trebuie să tragem la fel. Asta e fascinant: acea barcă în care sunt nouă fete trebuie să arate ca și cum ar fi un singur om în ea. Mă bucur foarte mult că, de-a lungul anilor, am ajuns, noi fetele, să ne simțim atât de bine împreună încât știm imediat cum barca nu mai alunecă așa cum ne-am dori ce avem de corectat, știm să-i dăm acel zvâc încât să prindă viteză. Când barca prinde viteză, o simți ca și cum ar zbura! E un sentiment fantastic când ești pe aceeași lovitură și știi că toate lumea își dă toată silința. Am ajuns la nivelul la care ne simțim atât de bine una pe cealaltă încât ne simțim numai din felul în care lovim, nu trebuie să discutăm nimic pe mal. Nu! Ieșim pe apă și știm ce avem de făcut. Asta e frumusețea canotajului”.
„M-a ajutat foarte mult și ambiția pe care mi-a transmis-o mama mea, forța aceea sănătoasă a omului care face munca câmpului. Trebuie să ai răbdare să-ți sapi rândul până la capăt și, cumva, asta m-a ajutat – forța interioară. Răbdarea în cel mai pur sens al cuvântului”
Fata care credea că înotul și canotajul sunt cam tot aia vorbește plină de pasiune despre aventura ei. Dacă primul an de canotaj a făcut-o să gândească ca la 18 ani, acum, la 25, Magdalena vorbește ca un veteran al lotului. O întreb de colegele din barca de 8+1: „suntem prietene, nu neapărat surori de sânge, dar ne înțelegem foarte bine, în libere mai ieșim și împreună, să mai spargem monotonia antrenamentelor, să ieșim și în contexte mai relaxante; mi se pare cel mai bun lot pe care l-am prins eu”: o întreb ce le apropie și mă surprinde: „Știi ce ne apropie, de fapt? Ne apropie concurența! Chiar dacă suntem prietene și ne înțelegem, comunicăm foarte bine, e acea concurență individuală care ne împinge înainte. Sunt probe la ergometru, sunt selecții, mai tragem și la simplu și se simte concurența. Nu e o concurență răutăcioasă, dimpotrivă, e o concurență foarte constructivă”.
Magda iubește atât de mult ceea ce face încât se gândea cu teamă, acum câțiva ani, ce se va întâmpla când va apărea în viața ei o iubire acaparatoare: nu o va distrage, cumva, de la visul olimpic?! Încerca să mai fure, așa, din discuții, câte un secret de la soții Ionela și Marius Cozmiuc, dar temerea era, acolo, vie, ca și speranța întâlnirii ce avea să vină. „Bucuriile mi le iau din lucrurile mici. În urma rezultatelor, am reușit să îmi iau un apartament aproape de București. Acolo mă așteaptă cățeii și prietenul meu. Cu iubitul meu m-am întâlnit în facultate, a făcut și el sport de performanță, rugbi, așa că mă înțelege cu adevărat. Contează mult să ai liniște și pace, te ajută în performanța sportivă. Soții Cozmiuc mi-au spus primii că o viață de cuplu mă poate ajuta în performanță și au avut dreptate. Sunt primul cuplu căsătorit la lotul de canotaj, în urma lor au mai apărut câteva cupluri care acum merg pe acest drum. Sunt un model, nu avem decât de învățat de la ei. Unde mai găsești un cuplu sportiv cu rezultate ca ale lor?!”.
Evocarea soților Cozmiuc o duce pe Magdalena cu gândul la primii ani de canotaj. „Eram junioare, trăgeam pe Lacul Snagov, pentru Mondialele din acel an, și vedeam la lucru lotul olimpic. Îi admiram când vedeam cât de frumos vâsleau și îmi ziceam că poate, poate, cumva, din întâmplare, voi ajunge și eu în acest lot și mă vor privi și pe mine cu admirație juniorii. Acesta era visul meu, să ajung în lotul olimpic. Nu credeam că voi ajunge, doar îmi doream. Și uite că visele se împlinesc, dacă ai răbdare și stăruință. Și un dram de optimism”.
Acum, Magdalena Rusu poate spune că optimismul ei a fost plasat unde trebuie. Alături de colegele ei din barca de 8+1, Magda este campioană olimpică la Paris!
**
Prin seria „La început“, subliniem virtuțile predominante pe care sportivele și sportivii noștri le demonstrează: cultura muncii sau disciplina lor, credința lor, generozitatea, curajul, smerenia sau modestia, răbdarea și perseverența, dragul de țară și altele ca ele. Evidențiem aceste calități pentru că rolul formator al sportului de performanță tocmai acesta este: să ne ofere modele reale, să ne arate pe ce calități umane se sprijină reușitele celor pe care-i admirăm.