Ana își amintește fiecare detaliu al acestui Crăciun, cine unde stătea în jurul mesei festive, brizbrizurile șervețelelor, culorile decorațiunilor festive. Era prima oară, după foarte mulți ani, când nu trăgea de ea să meargă la turnee înainte de Australian Open. Asta era o sărbătoare în sine: „Eram toată familia acasă, eram cu toții împreună, într-un final, după foarte mulți ani în care eu călătoream de Crăciun”. Din afară, cadrul era perfect. Dar a fost de ajuns o clipă de luciditate ca să-și dea seama că pe înăuntru se simțea golită, tristă. Curioasă din fire, Ana a căutat imediat răspunsuri. Citise mult, încă din adolescență, despre ce e dincolo de corpul nostru – citise despre minte, suflet, energie, univers, divinitate – dar acum căutările i-au definit mult mai limpede ce înseamnă, de fapt, depresia.
„Depresia este separarea de sine”, punctează Ana, după care explică, cu finețe clinică, cum se simțea acum câteva luni. „Veneam după o perioadă foarte aglomerată, cu turnee multe, și nu-i ușor să ții echilibrul între a te bucura cu adevărat de ceea ce faci și de a trage să obții ceea ce vrei. Eram mult prea orientată să ating niște ținte, să fiu, nu știu, Top 50 mondial la finalul anului. Și, când mi-am dat seama cât de goală mă simțeam pe dinăuntru și că nu mă puteam bucura, de fapt, de acel moment de Crăciun cu familia, m-am speriat un pic. De-atunci am încercat să mă reconectez din nou cu mine, să mă bucur, efectiv, de tot ceea ce fac. Și mi-am promis că, dacă continui să joc tenis, o să o fac cu bucurie, o să o fac pentru că iubesc sportul ăsta, pentru că e pasiunea mea, e ceea ce mă reprezintă pe mine, și nu pentru că mă împinge cineva de la spate”.
Ana Bogdan vorbește mult, în ultima vreme, despre bucuria de-a rămâne prezentă. Se întoarce departe, la final de 2018, ca să caute începutul aventurii spirituale pe care o trăiește astăzi. „Țin minte că ajunsesem pentru prima dată pe locul 59 lume. Și nu eram fericită. De fapt, nu simțeam nimic, ca și cum locul acela în clasament nu era al meu. Nu-l conștientizam, cred că ăsta e cuvântul”.
Își ia timp să-și aleagă cu grijă următoare cuvinte. Experiența ultimilor ani a învățat-o cât de mare e puterea cuvintelor și cât de mult ne influențează ele viața. „Dacă te uiți în oglindă în fiecare dimineață și zici: mă simt rău, sunt trist, am o zi grea – așa o să-ți fie ziua. Ajungi să te îmbolnăvești, la un moment, dacă gândești mereu în felul respectiv. Pe când, chiar și când ai o zi mai puțin bună, te duci și îți spui, tu singur: o să reușesc astăzi, indiferent cât de greu e. Și, după ce ai rezolvat acel challenge, ai un boost enorm pentru următoarea zi. Tu singur îți creezi zilele, tu singur îți creezi viața. Tu singur, prin ceea ce gândești și simți”.
De atunci, de la finalul lui 2018, Ana singură și-a creat viața de acum. „Pe atunci, nu lucram cu nimeni pe partea mentală. Aveam echipa mea, care mereu mă împingea de la spate. Făceau asta la modul pozitiv, își doreau să mă antrenez cât mai bine. Însă am început să pierd meciuri grele, strânse. Mă antrenam fizic două ore și ceva pe zi, jucam tenis patru ore pe zi, stăteam foarte bine la pregătirea fizică, dar pierdeam meciurile pentru că nu aveam un echilibru emoțional în anumite momente-cheie. Atunci am început să îmi pun singură niște semne de întrebare. Nu mai câștigasem un meci, cred, de 4-5 luni. De pe 59, am picat pe 140. Și mi-am dat seama că ceva trebuie să schimb”.
Ana nu își ascunde vulnerabilitatea, e senină și plină de povești. Și, mai ales, plină de învățăminte. „În 2019, mi-am zis, trebuie să lucrez și pe partea mentală. Am început să fac yoga. Mi-a prins foarte bine perioada aceea, m-am echilibrat, simțeam că mă ajuta și pe teren. Aveam o anumită liniște: pur și simplu, cumva luasem de pe mine ideea că trebuie să țin cu dinții de scor, și așa mai departe. Am început să simt că joc altfel. Tot în 2019, la final, am început să fac terapie cu un psihoterapeut. Era ceva care nu avea legătură cu sportul neapărat. Atunci am învățat ce înseamnă legătura energetică cu părinții, cu bunicii, străbunicii. Am început să înțeleg de unde veneau anumite temeri, de unde veneau anumite gânduri pe care le aveam”.
Aventura Anei e oricum, dar în niciun caz liniară. Ca să ajungă la starea de prezență pe care o propovăduiește azi, a muncit zi cu zi (și încă o face). Munca aceea pe care, exigenți, din înaltul tribunei sau din confortul fotoliului de acasă, o ratăm atunci când judecăm zilele mai proaste ale sportivilor favoriți. Una din acele zile poate fi chiar cea despre care povestește Ana: „Am trecut și printr-o perioadă de anxietate, aveam atacuri de panică. Cel mai rău a fost când eram la volan și nu mai puteam să conduc. Mi s-a întâmplat un astfel de episod în mijlocul Bucureștiului, a trebuit să trag mașina pe dreapta. Asta m-a speriat foarte tare și am zis că trebuie să caut pe cineva, un terapeut, pentru că deja nu mai puteam să-mi controlez singură stările. Așa am dat de acest psiholog, de la care am învățat extrem de multe. Atunci am găsit și curajul să închei un capitol din viața mea. Aveam o teamă de a-l închide, pentru că nu știam ce e dincolo: frica de necunoscut. Și am avut curajul să pun punct. M-am eliberat de o presiune foarte mare și mi-am dat seama că, wow, viața poate fi și altfel! Simțeam viața cu totul altfel și eram mult mai bucuroasă, făceam lucruri așa cum îmi doream eu”.
În pandemie, Ana a continuat să facă, singură, exerciții de yoga și de meditație, s-a adâncit și mai mult în lecturi pe temele acestea, care o pasionează atât de mult. „Și am început să mă rog. Am început să spun, în fiecare zi, câte o rugăciune dimineața, una seara. Am început să simt o liniște aparte, pe care eu nu o mai simțisem până atunci. Am început să caut și mai mult. Și mi-am dat seama că, de fapt, bucuria aceea pe care o simți, dacă o simți, nu vine din faptul că ai mulți bani, câștigi niște meciuri, ești numărul nu-știu-care mondial. Bucuria vine din conexiunea ta cu divinitatea, cu tine, de fapt”.
„Am avut o perioadă foarte frumoasă, foarte bună, dar la un moment dat m-am accidentat subit. A fost o chestie pe care nu am înțeles-o în momentul acela, pentru că eram foarte bine fizic, foarte bine mental. Era imediat după covid, când au început turneele. Eram la Praga, conduceam în meci, mă simțeam foarte bine, când mi s-a rupt mușchiul. Și chiar atunci, în acel moment, citeam o carte scrisă de Dr. Joe Dispenza, <<Supranatural>>, în care scria despre puterea noastră interioară de a ne vindeca. Mi s-a părut senzațional! Eram atât de fascinată de ceea ce citeam că nici nu mai conta accidentarea mea. Mi s-a părut că toate se întâmplă cu un scop. Am făcut terapie, m-am dus la recuperare, dar, în același timp, am lucrat cu cineva care credea în aceleași lucruri. M-am dus la el și, efectiv, din exercițiile pe care le făceam eu, dar și din ceea ce făceam cu el, am simțit ce înseamnă să te autovindeci. Într-o lună de zile, după ce aveam mușchiul aproape complet rupt, m-am dus la Roland Garros și am și câștigat un meci! În turul 2 am pierdut, dar înțelesem deja ce putem să facem noi prin puterea gândului, prin dorința noastră interioară. Eram fascinată. Am continuat să merg pe acest drum. Cred în Divinitate, cred în energia noastră, în legătura noastră cu Universul. Cred cu toată ființa mea”, se destăinuie Ana Bogdan.
„Limitele noi ni le impunem; noi cu mintea noastră zicem: până aici pot. Și dacă îi spui minții tale că până acolo poți, cel mai probabil acolo te oprești. Sau chiar mai repede”
Pentru Ana, un capitol fascinant din procesul de autovindecare a fost atunci când a decis, după Roland Garros-ul din 2022, că vrea să continue o vreme pe cont propriu, fără antrenor. „Mă înțelegeam foarte bine cu persoana cu care lucram, nimic de reproșat, dar mi-am dat seama că nu mai puteam să execut ceea ce mi se spunea de pe margine. Asta se tot repeta și simțeam un fel de război interior: omul îmi transmitea ceva, eu simțeam că trebuie să fac altceva, iar rezultatele nu veneau, nu dădeam randament. După acel turneu, am decis să continui pe cont propriu. Nimeni nu a acceptat asta, nici părinții, nimeni; mi se zicea că am înnebunit. Și le-am spus: <<Simt că trebuie să fiu eu cu mine, să-mi înțeleg limitele, să mă duc la antrenamente că vreau eu, că-mi doresc eu, că e lucrul pe care eu-l iubesc și unde vreau să fiu din ce în ce mai bună. Nu vreau în momentul în care greșesc o minge să fiu cu ochii în exterior, să aștept să mi se transmită ce-am greșit. Am început să mă simt atât de împlinită, atât de bucuroasă, am simțit o libertate pe care numai când mă duceam să schiez o mai simțeam”, povestește Ana.
„Toată viața am avut pe cineva în spate care mă dirija. Prima dată l-am avut pe tatăl meu, cu care m-am antrenat 13-14 ani. Apoi, la București, am avut o echipă cu care lucram. Dar niciodată n-am avut ocazia să fiu eu cu mine. Eram foarte mult cu focusul în exterior, ascultam și mă dedicam sportului, dar nu era în totalitate amprenta mea, era mai mult a celor din jur decât a mea”.
De una singură, Ana a învățat să nu se mai supere atât de tare pentru greșelile ei. „Încercam să îmbrățișez greșeala și să zic: <<Ok, ce mi-arată mie asta? Că trebuie, poate, să dau cu dreapta un pic mai înalt>>. Nu mă mai criticam când greșeam, nu mă mai judecam – dar și asta mi-a luat timp. Atunci când te critici și te judeci, te faci mic. Și acea energie de frecvență joasă nu îți aduce nimic bun. Dar poți să duci toată chestia asta într-o direcție pozitivă și zici: Ok, am greșit, data viitoare o să fac altfel și o să reușesc. Poate n-o să iasă din prima, dar repet până când reușesc, perseverez.“
Și-a făcut antrenamentele singură, a calculat cât trebuie să lucreze în ziua respectivă, a început să își asculte mai bine corpul. „Pentru că, de multe ori, eu aveam anumite dureri și poate antrenorul mă îndemna să forțăm. Acum, am început să-mi ascult corpul. Și cred că e un lucru foarte important. Nu vreau să înțeleagă cineva greșit că înainte era vina cuiva dintre cei care au fost de-a lungul timpului alături de mine. Din contră, ei m-au crescut, ei m-au dezvoltat. Însă eu aveam acum nevoie de mine cu mine. Și a fost o călătorie foarte frumoasă, au fost multe lucruri frumoase pe care le-am descoperit, în care mă bucuram enorm când reușeam să îmi depășesc niște limite fizice sau mentale. În ziua în care mă trezeam dimineața și mă durau toate cele și ziceam: <<Nu, te duci la antrenament și lucrezi, poți>>. Și, făcând asta timp de 6-7 luni, mi-am dat seama că, de fapt, limitele noi ni le impunem; noi cu mintea noastră zicem: până aici pot. Și dacă îi spui minții tale că până acolo poți, cel mai probabil acolo te oprești. Sau chiar mai repede”.
Ana a început să-și observe dialogul mental. Și a ales să intervină acolo unde mintea îi spunea despre presupusele ei limite. A început să-și spună că poate mai mult. „Pentru că avem o putere infinită și pentru că putem să atingem orice ne dorim. Și, de pe 100 și nu-mai-știu-cât eram, 107 sau 110, am ajuns pe 46 sau 49. Și toată lumea m-a întrebat ce fac. Nimic special, doar mă bucur cu adevărat de ceea ce fac pe teren”.
Bucurie: cuvântul revine, inevitabil, în discuție. Ana vorbește direct, asumat, își alege cu grijă cuvintele, iar următorul pe care îl aduce în poveste e „recunoștință”. „Pentru mine, tenisul este drumul către mine. Și e un drum spiritual pe care eu îl parcurg. Indiferent ce va fi la finalul acestui drum – și eu cred și simt că va fi ceva foarte frumos, pentru că mă găsesc pe mine -, n-am decât să fiu recunoscătoare. Am trecut prin multe momente grele, în care am suferit. Dar, în ultimii ani, de când lucrez mult pe partea spirituală, mi-am dat seama că tot niște lecții sunt și acelea, ca eu să cresc, să mă dezvolt din toate punctele de vedere. Nu e nimic care se întâmplă împotriva mea. Eu așa credeam înainte de 25-26 de ani. Când pierdeam un meci pe care îmi doream cu ardoare să-l câștig, sufeream trei nopți, era sfârșitul lumii. Acum nu mai privesc așa”. Ana evită să folosească cuvântul „adversară”. „După o înfrângere, îmi zic: <<fata asta a venit în fața mea – nici nu-mi place să o numesc adversară – ca să-mi arate unde sunt>>. E tot o întâlnire, una care îmi arată că mai am de lucrat și îi sunt recunoscătoare. Datorită ei, am șansa să devin mai bună și să mă dezvolt. Nu mai privesc ca pe o tragedie faptul că pierd un meci, o privesc ca pe o lecție: <<Ok, ce am de învățat din asta ca eu să fiu mai bună?>>”.
Acum doi ani, Ana a început din să lucreze cu un antrenor. Simțea că are nevoie de cineva care să vadă din exterior. Și a început colaborarea cu Daniel Dobre. A mai adăugat câteva piese jocului ei de tenis, dar a continuat să piardă meciuri dure. „Am pierdut meciuri când conduceam cu set și 4-1 sau 5-2, minge de meci și așa mai departe. În acele momente, când am început să pierd, simțeam frică. Când ai frică, nu mai ești prezent. Mintea ta rulează, și rulează undeva în viitor, iar tu nu mai ești acolo în prezent. Și când mintea ți-o ia în viitor, intervine frica, anxietatea că ce se întâmplă mai încolo, ce se întâmplă dacă…? Și când apare chestia asta și tu nu știi să revii în prezent, scorul o ia în defavoarea ta și pierzi meciurile. Simt în corp când nu mai sunt prezentă. Când îmi tremură mâna, când nu văd bine mingea și nu am timing. Și atunci încerc mereu să mă focusez pe mine, nu pe cine e în fața mea sau ce face celălalt. Dar e un challenge mare, chiar și acum am momente din astea când mă focusez pe ce face celălalt, pe ce e dincolo de fileu. Și uit ce trebuie să fac eu. Când îmi dau seama de treaba asta, revin asupra respirației conștiente. Mă centrez pe mine: unde vreau să servesc? Dau la T? Dacă dau la T și dau bine, ea nu mai poate să facă nimic. Și e mereu challenge-ul ăsta să fii atent la tine și să stai în prezent. Foarte ușor lucrurile pot să o ia direcția cealaltă. E o luptă de punct cu punct. Am vorbit la un moment dat cu Lindsey Vonn. Ea e idolul meu, inspirația mea. La un moment dat, am întrebat-o: <<Tu ce făceai în competiții, când aveai o etapă de cupă mondială și era presiune mare pe tine. Ce făceai de ajungeai să câștigi chiar și cu acea presiune pe tine?>>. Și îmi spunea: <<Luam poartă cu poartă. Nu mă gândeam la finish, la ce va fi dincolo, nici la timp, la nimic. Mă gândeam la fiecare viraj în parte>>. Era atât de prezentă în ceea ce făcea, altfel n-avea cum!”.