Comentarii LEAD

Handbalul feminin s-a întors acasă

În doar trei luni de zile, câteva fete și echipa din jurul lor au reușit să transforme handbalul românesc într-o cauză comună. Victoriile lor au devenit victoriile noastre, speranțele lor au devenit speranțele noastre; puterea lor ne-a dat încredere, iar bucuria lor a devenit contagioasă. De câteva luni, România respiră handbal. Și ce aer curat!
Share Tweet
și-au prins visul în mâini

Despre recentele victorii ale naționalei feminine de handbal se pot spune multe. Iar povestea poate fi despre lucrurile mici care produc efecte mari și foarte mari, despre lucrurile bune pe care societatea le poate desprinde din sport, despre câteva fete care au încasat lovituri puternice, dar s-au ridicat de la podea mai determinate, mai curajoase și nu s-au lăsat până nu și-au prins visul în mâini. Povestea echipei de handbal poate fi - și este – despre toate astea.

Noi, însă, avem versiunea noastră. Am avut șansa să lansăm LEAD la începutul lui decembrie 2015, odată cu Campionatul Mondial de Handbal. A fost prima mare competiție pe care am acoperit-o de la fața locului: am plecat în Danemarca cu emoții și cu speranța că echipa va avea un parcurs bun; că vom reuși să descoperim personaje și povești grozave, că vom putea fi martori îndrăzneți la renașterea unei echipe alături de care românii s-au bucurat (și au suferit) mereu într-un mod aparte.

Am avut norocul să trăim din primul rând câteva înfrângeri dureroase și frumoasele victorii care au urmat la Mondialul din Danemarca, de unde fetele s-au întors cu medaliile de bronz. Apoi am urmărit echipa la Cluj, unde România a reușit să treacă de Norvegia, după 15 ani de așteptare. În fine, ne-am întors în Danemarca la jumătatea lui martie, când fetele și-au câștigat biletele pentru Jocurile Olimpice de la Rio.

importanța micilor gesturi

Am învățat multe din întâlnirea noastră cu handbalul. Am reținut că o echipă nu se formează doar pe teren, că în efortul de formare înfrângerile sunt la fel de importante ca victoriile. Am văzut importanța micilor gesturi, priviri și discuții care nu se văd și nu se aud la televizor – acolo nu vezi încurajările permanente care vin dinspre bancă și din tribună și nici sfaturile pe care și le dau jucătoarele pe teren. Nu vezi îmbrățișările de dinainte de meci, când, ascunse pe un culoar, fetele se ridică una pe alta în brațe, își lovesc palmele în aer, se privesc în ochi și-și strigă una alteia „hai că se poate!”, „haideți, fetelor!

Nu vezi grija medicilor și a masorilor, care aleargă de la una la alta să le dea apă și să le pună hanoracele pe umeri, le iau în brațe și încearcă să le înveselească, le bandajează degetele, gleznele, umerii și chiar le îndreaptă, pe parchet, fractura de piramidă nazală, ca să se poată întoarce la joc.

Nu simți liniștea de la antrenamentul din dimineața de după înfrângere, nu vezi gesturile nervoase din mâini și rotirile de priviri și nu auzi replici ca „dacă eram o echipă nu uitam mingile la vestiare” sau „vorbiți între voi mai mult în apărare”, aruncate în aer, ca o descărcare. Dar nu auzi nici cum muzica, pe care fetele o ascultă tot timpul dintr-o boxă pe care o iau la antrenament, în sala de fitness, în autocar, începe să umple liniștea și să le apropie. Nu le vezi cântând „Orice român poate fi și campion”, „Pentru România”, sau „Arată-le la toți ce poți/Ridică-te mai sus ca toți”, chiar în ziua în care au simțit că cei de acasă le-au întors spatele.

Romania - Norvegia - Sala Polivalenta din Cluj-Napoca

La handbal înveți că nu e ușor să te muți dintr-un oraș în altul, să nu știi ce zi a săptămânii e, ci doar dacă e zi de joc sau de pauză, sau să ai un singur rând de echipament de joc de o culoare, care trebuie spălat după fiecare meci, chiar dacă ajungi la hotel la 23:00 și a doua zi la 8:00 trebuie să pleci iar; că nu e ușor ca după 70 de minute de alergat pe teren, să mai stai 20 la interviuri, deși te doare umărul sau piciorul, ți-e sete și abia mai stai în picioare. Nu e ușor să trebuiască să tragi mereu de tine, uneori peste limitele fizice sau psihice, sau să accepți ca alții să tragă și să ceară mereu mai mult de la tine; să accepți greșelile, ale tale și ale echipei, și odată cu ele reproșurile, spuse sau nu; să descarci ce ai pe suflet și să nu te superi când ceilalți fac la fel; nu e ușor să accepți că cineva e mai bun și mai talentat ca tine, chiar dacă știi că fără tine pe teren, n-ar putea câștiga.

Am învățat că handbalul se joacă și se câștigă împreună, ca echipă. Iar acum, când echipa închide un drum și deschide un altul, când handbalul și handbalistele caută noi obiective și noi vise, ne dăm seama că povestea asta merită așezată într-un singur loc, cu cap și coadă. Putem astfel înțelege cu adevărat performanțele recente, iar înțelegând mai bine putem replica mai bine.

Mergi la slide-ul următor
După o pauză de opt ani, mergem la Jocurile Olimpice