„Nu poți să te menții toată viața în top, mai și cazi câteodată.” Fosta gimnastă Steliana Nistor privește gimnastica altfel

Andreea Giuclea 3 mai 2019
Fast
Împarte cu alții acest articol

După ce-a urcat pe podiumul olimpic, european și mondial, fosta gimnastă Steliana Nistor (29 de ani) își caută drumul ca antrenoare în Sibiu, orașul în care s-a născut, dar de care a fost prea mult timp departe ca să mai vrea să-l părăsească. A lipsit șase ani, cât timp a făcut parte din lotul olimpic de la Deva, apoi alți patru ani, cât a antrenat în Norvegia.

Întoarsă acasă, a căutat o soluție să continue să antreneze, așa că ține ore particulare de gimnastică recreativă cu copii între 4 și 10 ani și visează să-și deschidă propriul club. 

 **

Steliana Nistor a început gimnastica la patru ani. Nu-și amintește multe din primii ani, dar mama i-a povestit de unul din primele antrenamente la care antrenoarea a urcat-o pe bârnă, să vadă dacă i-e frică și dacă își poate ține echilibrul. Nu i-a fost frică, așa că antrenoarea i-a spus mamei s-o aducă în continuare. Cel mai mult îi plăcea să se joace în groapa cu bureți: se ridica în picioare pe paralel, care a devenit aparatul ei preferat, de unde sărea peste bureți.

La început, gimnastica nu i s-a părut grea, pentru că atunci când ești copil, spune, nu-ți dai seama ce presupune drumul pe care ai pornit. Pe parcurs a început însă să înțeleagă „ce face cu viața ei”. Mai ales când a plecat, la 11 ani și jumătate, la lotul de junioare de la Deva, și a priceput mai bine „ce sacrificii face pentru a deveni campioană”: că e departe de familie, că își pierde copilăria, care i se pare cea mai importantă perioadă din viața unui om, că nu e acasă și nu merge la școală.

Apoi, erau durerile și problemele de sănătate, care s-au agravat când a făcut trecerea la senioare. În 2005, s-a operat la genunchi și n-a concurat deloc. Îi era greu să meargă la antrenamente și să le vadă pe fete lucrând la aparate, în timp ce ea făcea recuperare. Sala era locul unde uita de dorul de casă și de familie, iar la concursuri uita și de dureri. „Când știi pentru ce muncești, câți ani de muncă sunt în spate, nu-ți vine să renunți pentru că ai dureri.”

Rezultate a avut de mică: în 2001, a fost campioană națională de junioare la individual compus, la paralele și la bârnă. În 2004, a fost campioană europeană de junioare la individual compus (cu un punctaj mai mare ca al senioarelor) și medaliată cu aur la sol și cu argint la sărituri și cu echipa. În 2007, a ajutat echipa să câștige bronz la Campionatul Mondial de senioare, iar ea a câștigat argint la individual compus și bârnă.

Apoi, a fost aurul european obținut cu echipa în 2008 și bronzul de la Jocurile Olimpice de la Beijing, tot cu echipa, din care mai făceau parte Sandra Izbaşa, Anamaria Tămârjan, Gabriela Drăgoi, Andreea Grigore și Andreea Acatrinei. Deși a ajuns în China cu mari probleme de sănătate, cu dureri la mână și la spate, când a urcat pe podium, spune că a uitat de ele. „N-am mai avut niciun sentiment de durere, de regret. Mi s-a făcut pielea de găină, n-a mai contat nimic. Ce-am trăit acolo a fost ceva de neuitat.”

După Beijing s-a retras, din cauza problemelor de sănătate. Avea 19 ani când s-a întors în Sibiu, și i se părea că nu mai recunoaște nimic. S-a înscris la Facultatea de Educație Fizică și a primit o ofertă să antreneze în Norvegia. Experiența din nord, unde a antrenat la cluburi din Drammen, Bergen și Lorenskog, i-a adus o perspectivă diferită asupra sportului. Acolo, copiii veneau la gimnastică să se joace, să facă mișcare, nu pentru performanță, și a descoperit un drum pe care îl poate urma și ea.

După patru ani, s-a întors în Sibiu, unde antrenează pe cont propriu, închiriind săli de sport în școli, pentru că nu a găsit un post de antrenor la niciun club local și nu ar vrea să plece din nou de acasă. Îi place să lucreze cu cei mici pentru că simte că se descoperă și pe ea în proces, învățând cum să lucreze cu ei, de ce au nevoie, cum să-i cunoască pe fiecare în parte. Îi place că alături de ei își retrăiește o parte din copilăria pierdută, că o învață să se bucure de fiecare moment și că-i vede progresând. Vrea să le împărtășească din experiența ei de sportivă și din ce-a învățat-o gimnastica: autocunoaștere, perseverență, ambiție, respect. Nu știe dacă mai au modele din gimnastică, pentru că „nu știu dacă cei mici stau să se mai uite atât de mult la sport cum era înainte, dar eu zic că fiecare copil are câte un idol sau câte un model în viață, fie că e mama, fie că e tata, sau, cum era la mine, Andreea Răducan, care a fost și rămâne idolul meu.”

Mă mai întreabă: „Stela, cum era când erai tu gimnastă?”. Încep să le povestesc și, când ajung la cum am plecat de acasă devreme doar ca să fac gimnastică, zic: „Vai, dar cum ai putut?”. Așa a fost să fie.

Îi simte diferiți de cum era ea și generația ei – ca mentalitate, ca stil de viață, ca oportunități – și tocmai asta îi place: provocarea de a se adapta, ca să poată lucra cu ei; de a verifica ce a învățat despre antrenorat în anii în care a fost sportivă.

Crede că lumea s-a schimbat și că e normal să fie așa, dar nu regretă perioada în care a făcut gimnastică, chiar dacă performanța se obținea prin metode mai stricte. „Datorită antrenorilor sunt ce sunt azi, am palmaresul pe care îl am, am obținut rezultate frumoase și pentru mine, și pentru România. Nicio secundă nu le reproșez nimic și nu regret că am făcut gimnastică, că am plecat de acasă, că nu am avut copilărie.”

Vrea să rămână cu amintiri frumoase dintr-un sport care găsește tot mai greu drumul înapoi spre victorii. I-a părut rău că România a încheiat fără nicio medalie Europenele de Gimnastică, dar e optimistă și crede că gimnastica românească o să revină pe podium. Pentru asta, spune însă că e nevoie de mai multă răbdare. „Nu e o situație pe care o pot schimba doar Andreea Răducan (n.r. președinta Federației) sau antrenorii. (…) Trebuie răbdare, eu am încredere în colectivul tehnic și în copiii care se antrenează pentru a deveni campioni pentru țara noastră. Avem copii ambițioși, talentați, dar nu putem dintr-o dată să revenim iar în top, pentru că există în viață și urcușuri, și coborâșuri. Nu poți să te menții toată viața numai în top,  mai și cazi câteodată. Și mie mi s-a întâmplat în competiții. Știam că am șanse să devin campioană, dar s-a întâmplat să cad. Asta este, am mers mai departe. Poți să treci peste orice obstacol.”

„Trebuie să înțelegem că sunt și astfel de momente în sport. Oricât te antrenezi și muncești, se poate întâmpla ca la concurs să nu-ți iasă o piruetă, o săritură, o aterizare. Se întâmplă, cu toții am trecut prin asta, dar trebuie să lupți în continuare.”

Să lupte e ce-a învățat-o gimnastica. Pe lângă disciplină, perseverență și ambiția să nu renunțe, lucruri care i se par importante nu doar în sport, ci și în viață.

 

Într-un an preolimpic cu multe semne de întrebare privind viitorul gimnasticii, privim spre poveștile unor foste gimnaste care au rămas în sport ca antrenoare.

Citește și povestea Anei Maria Baicu.

 

Foto: arhivă Steliana Nistor

Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Top Stories