Oprește-l dacă poți! Dubla lui Edinson Cavani ridică Uruguay peste Portugalia lui Ronaldo

„Să nu primim gol. Și mai vedem apoi.” E ideea de la care Uruguay și Portugalia, cu Ronaldo, Suarez sau Cavani în atac, au pornit la drum în Rusia. Campionii europeni au rămas fideli abordării deosebit de lucrative din Franța, acum doi ani, iar uruguayenii s-au decis să fie ei cei mai europeni (dacă nu italieni) dintre sud-americani.

Dar planurile de vestiar stau la mila mingii – ea decide pe cine să asculte, ea alege, și încă fără explicații, ce fel de fotbal să ne dea. Și unde toți, de la experți la chibiți, ne-am pregătit pentru un 0-0 protejat ba de unii, ba de alții, Portugalia și Uruguay au reușit o frumusețe de meci: ritm alert, contre numeroase, goluri superbe și o idee de final – am rămas și fără Ronaldo. Dar nu-i nimic, l-am redescoperit pe Edinson Cavani!

Totul a început cu diagonala lui spre Suarez, urmată de răspunsul identic al lui Suarez și finalizarea sigură a lui Cavani – ce simplu e fotbalul când mingea ți-e prietenă!

Și dacă Portugalia s-a gândit vreun moment să joace ea pe contre, planurile astea au ajuns imediat la coș. Obligați să bată la ușa de fier a adversarilor, portughezii n-au reușit nimic în prima repriză, dar au egalat din senin, la un corner pe care Pepe l-a înțeles mai bine decât Godin. Era minutul 55.

Cinci minute mai târziu, chiar când comentatorii ne aminteau că ne așteaptă o seară lungă, poate chiar prelungiri, Cavani s-a gândit că-i momentul să aprindă din nou meciul: o altă finalizare de mare atacant l-a inspirat pe producător să suprapună bucuria atacantului lui PSG și dezamăgirea lui Ronaldo. Primul, la cel mai bun meci din cariera lui internațională; al doilea, la cel mai slab. Șuturile i s-au dus spre tribună, pasele i-au fost interceptate, dribligurile – citite. Și pentru toate întrebările Portugaliei – nu știm dacă altă echipă a centrat mai des în careul advers la acest Mondial – Uruguay a avut un răspuns. Răsplata: sfertul de finală cu Franța.

An Edinson Cavani masterclass sends Cristiano and co. home in the first knockout round of the #WorldCup #URU #POR pic.twitter.com/yOfxkcLJIr

— Eurosport UK (@Eurosport_UK) June 30, 2018

This is the first time #URU have won their first four games at a #WorldCup since…

1930! 😱

That year, it was enough to win the whole thing.

Going all the way this time? 👀 pic.twitter.com/d5EDbwCujb

— Match of the Day (@BBCMOTD) June 30, 2018

The end of this road for both Messi and Ronaldo. #WorldCup pic.twitter.com/XQaD4B45GQ

— Bleacher Report (@BleacherReport) June 30, 2018

So, after today's results…

Friday 6th July, 17:00
Uruguay vs France 🇺🇾🇫🇷
Nizhny Novgorod #URUFRA pic.twitter.com/8RDTOIEmcE

— FIFA World Cup 🏆 (@FIFAWorldCup) June 30, 2018

Moștenirea

Aproape un secol s-a așezat peste perioada când Uruguay domina, prin creativitate și viteză, fotbalul internațional – un concept început cu adevărat la jumătatea anilor `20. Uruguay a câștigat primele două medalii de aur ale fotbalului olimpic, la Jocurile de la Paris (1924) și Amsterdam (1928), deci nimeni nu s-a mirat când Jules Rimet, președintele Fifa, a decis să acorde Uruguayului dreptul să organizeze prima Cupă Mondială – în 1930. 

Povestea o știți: 12 națiuni și-au trimis echipele la Montevideo, doar patru țări europene, România printre ele. America de Sud era prea departe.

În plus, europenii nu erau împăcați cu evidentul: sud-americanii – care mai aveau și naivitatea (dacă nu obrăznicia) să se lase vrăjiți de câțiva magicieni de culoare – jucau cel mai frumos și mai puternic fotbal. Olimpiada din 1928 demonstrase asta din plin, printr-o finală Argentina – Uruguay jucată parcă în ciuda Europei. Au câștigat uruguayenii, la fel cum aveau s-o facă și în finala propriei Cupe Mondiale, doi ani mai târziu.

De atunci, țara asta care iubește fotbalul cu patimă, a mai câștigat o singură dată trofeul Jules Rimet. S-a întâmplat în 1950, după legendara finală de pe Maracanã, cu Brazilia. Au urmat 60 de ani în care micuța țară de la Atlantic a fost pentru fotbalul sud-american ceea ce e Anglia pentru cel european: o promisiune neținută. Un loc patru în 1970 (Mexic) a trecut rapid și a fost uitat sub 40 de ani de insucces.

Și apoi a venit o nouă generație bună: Lugano, Forlan, Pereira, Godin sau Suarez au prins întâi semifinalele în Africa de Sud, învinși acolo de Olanda lui Robben și Snejider. Patru ani mai târziu, în Brazilia, Uruguay a trimis acasă Italia și Anglia, după ce începuse groaznic, cu un 1-3 de poveste în fața Costa Ricăi. Din păcate pentru Suarez și ai lui, Columbia s-a pus de-a curmezișul în optimile de finală, iar promisiunea din Brazilia a fost amânată până acum, ca o ultimă încercare pentru mulți dintre jucătorii lui Tabazer. Cavani, Suarez, Godin și ceilalți – toți buni, toți înfometați, toți datori să facă mai mult. Să fie timpul lor acum?