Ce așteptăm mai departe la Cupa Mondială din Rusia. Trei idei despre ce-a fost și ce urmează să vină

Sevrajul unei zile fără meciuri la Mondial nu trebuie subestimat. Cum să te ridici din pat când nu se joacă nimic? Ce să faci cu timpul tău – să tunzi gazonul, să faci curat? Fii serios! Mai bine ordonezi lista celor mai frumoase goluri de până acum, încerci să prezici primul 11 elvețian și tragi niște concluzii după o fază a grupelor cu mai multă acțiune decât în filmele cu Bruce Willis. 

1. Punctul cu VAR

Moartea, taxele și mai nou loviturile de departajare – după 24 de penaltiuri în 36 de meciuri, n-ar fi de mirare ca arbitrii să fi dezvoltat un reflex involuntar și să umble peste tot cu arătătorul extins într-un gest acuzator. Asta nu-i nimic, pe lângă groaza pe care trebuie s-o simtă apărările sub ochiul panoptic al sistemului VAR.

În sensul ăsta, efectele secundare sunt și mai interesante. Fazele fixe au dominat turneul ăsta și pentru că, atunci când nu le mai e permis să-și forțeze adversarii într-o cămașă de forță în careu, fundașii pur și simplu nu mai știu cum să-și facă treaba.

England vs Panama was really some kind of classical painting pic.twitter.com/dSob5XYQXX

— crying lightning (@inkalypse) June 24, 2018

Mai departe?

Panica asta amintește de ultima schimbare semnificativă a regulilor în fotbal. În 1992, portarii s-au trezit peste noapte că nu-și mai pot folosi mâinile la pase trimise înapoi cu piciorul de coechipieri. Drumul până la abilitățile unui Manuel Neuer e pavat cu gafe înfiorătoare.

Cine se îndoiește că trecem printr-o perioadă asemănătoare nu l-a ascultat pe șeful arbitrilor, Pierluigi Collina: „Poate că ați observat cum anumite incidente au dispărut sau au început să fie pedepsite consecvent. E imposibil să nimerești totul din start, dar ne-am adaptat corespunzător.‟ Așa sună începutul sfârșitului pentru partidele de lupte corp la corp pe care ne-am obișnuit să le vedem (și să le ignorăm) în careuri. „Dacă fluieri aici, trebuie să fluieri la toate,‟ obișnuiau să spună comentatorii, iar răspunsul oficial a devenit: „De acord!‟ Impactul va fi de lungă durată, însă până evoluția își spune cuvântul în arta apărării, punctul cu var și marcajul defectuos vor fi decisive și în fazele eliminatorii. Citește și textul din Wired despre apariția acestui sistem.

2. Experimente tactice în laboratorul Mondialului

Acum patru ani, în Brazilia, să deviezi de la norma unui 4-2-3-1 sau 4-3-3 era un semn de excentricitate. În afară de Olanda lui Louis Van Gaal, puține naționale mari s-au aventurat tactic. De data asta, însă, am văzut o varietate mult mai bogată de sisteme de joc. Gareth Southgate și Steve Holland încearcă să patenteze cu Anglia un 3-3-2-2 pe care nu-l prea vezi în afara biroului lui Pep Guardiola. Belgia ține cu succes de 3-4-2-1 și clasicul 4-4-2 e din nou la modă în Suedia.

Și ce e cu adevărat neobișnuit pentru un turneu final este experimentarea tactică pe care și-o permit unii selecționeri. Cu rezultate mixte. Jorge Sampaoli se ridică din pat în fiecare dimineață cu altă așezare în minte, iar Senegalul lui Aliou Cisse s-a adaptat în funcție de adversar. Între timp, cel din urmă a părăsit competiția, iar primul îi aduce acum cafeaua lui Javier Mascherano, dacă e să dăm crezare zvonurilor. Nu dăm.

🤔 We've selected our Team of the Group Stage, what do you reckon? pic.twitter.com/3rbrP32gUJ

— COPA90 (@COPA90) June 29, 2018

Mai departe?

Flexibilitatea în sine nu-i lucru rău, cât timp nu ascunde o confuzie fundamentală cu privire la resursele pe care le ai la dispoziție. Dimpotrivă, poate să semnaleze sfârșitul unui trend negativ în fotbalul internațional. Supremația jocului de club a adus cu sine conservatorismul între selecționeri, care mai au timp doar să lucreze la structura defensivă a unei formații, aspectul cel mai ușor de reglat.

Antrenori tineri, ca Southgate sau Roberto Martinez, sunt pregătiți să readucă inovația pe scena asta. Până și zăpăceala lui Sampaoli e distractivă și va contribui la o fază eliminatorie în care bătăliile se dau nu doar pe teren, ci și între diferite interpretări intelectuale.

3. Mai bine mai târziu decât niciodată

Există ceva mai visceral în sportul ăsta decât un deznodământ dramatic? Dacă vrei să convingi pe cineva că scorurile mici din fotbal nu înseamnă plictis, arată-le reacția la unul dintre cele 26 de goluri marcate după minutul 80 în Rusia. De la prima victorie a Iranului în două decenii, la momentul eroic – dar până la urmă fără folos – al lui Toni Kroos împotriva Suediei, intervențiile târzii au decis aproape o treime din meciurile grupelor.

Calitatea, nu cantitatea, și-a spus cuvântul până acum, cum o spun și cei de la BBC. Deși n-am avut la fel de multe reușite ca în 2014, până și cele mai anoste confruntări au avut concluzii haotice.

"It's a game of two halves." Why is football so full of cliches, asks Adam Hurrey (aka @FootballCliches). Made in partnership with @OpenUniversity #ENGBEL #WorldCup pic.twitter.com/py5MRU2Fld

— BBC Ideas💡 (@bbcideas) June 28, 2018

Mai departe?

More of the same, please. Deși golurile tind să dispară de la optimile de finală în sus, avem destule motive să sperăm la tot atâtea emoții explozive. Pentru că și la capitolul ăsta, VAR continuă să-i chinuie pe apărători. Analistul Alex Olshansky crede că prelungirile mai consistente pe care le aduce consultarea arbitrajului video își spune cuvântul. 

Concentrarea scade oricum pe finalul unui joc. Când mai pui la socoteală întreruperile dese și cinci-șase minute arătate de la margine, e deja nevoie de lecitină din partea echipei medicale. Ah, și efortul cumulat din ultimele două săptămâni. Așa că ai grijă să nu schimbi canalul înainte de ultimul fluier. S-ar putea să pierzi ceva.