City își pansează rănile la Southampton, United urmărește de-acum un loc de Champions League. O face cu zâmbetul pe buze

Danny Coposescu 30 decembrie 2018
Fast
Împarte cu alții acest articol

Toată lumea știe de ce e capabilă Man City. Când îi iese jocul, când se aliniază stelele și toate piesele sunt la locul lor, nu poți decât să urmărești înmărmurit – indiferent că ești spectatorul din tribune sau adversarul din teren – țesătura de combinații dictată de Guardiola. Ceea ce nu știm încă, nici după două sezoane și jumătate cu Pep pe bancă, e cum se comportă bolidul ăsta de lux într-o cursă pe care n-a câștigat-o deja după prima sută de metri. De fapt, catalanul nu prea mai știe ce înseamnă o luptă echilibrată, purtată până în ultimele etape. La Bayern, titlurile se luau înainte să se fi topit peste tot zăpada; iar în Anglia a trecut dintr-o extremă în alta: de la „șarlatan‟ la recordman, dar niciodată un participant la o întrecere strânsă.

Devine tot mai clar că Man City va trebui să-și asume rolul ăsta dacă vrea să aibă vreo șansă de a păstra trofeul în mai. Liverpool nu doar că nu se oprește, ci pare să accelereze tot mai tare. Și când Guardiola o numește „cea mai bună echipă din lume‟, n-o face doar ca să pregătească masa pentru întâlnirea directă de peste câteva zile (3 ianuarie). Așa că-n cursa de anul ăsta, importante sunt îndârjirea și reziliența – calități care te scot de la ananghie atunci când scânteia geniului nu se arată. Asta a lipsit în trei din ultimele patru etape. Dar exact asta s-a văzut pe St. Mary’s, în victoria cu 3-1 la Southampton.

Nu din start, ce-i drept. Până în minutul 45, ai fi jurat că urmărești o reluare a meciului de Boxing Day cu Leicester. O înșiruire de ratări, apoi deschiderea scorului dintr-o colaborare splendidă între cei doi Silva, Bernardo și marcatorul David; dar din nou același lapsus de concentrare și intensitate care încurajează o replică care probabil n-ar fi venit în trecutul recent. Așa e când stilul tău constă în pase dintr-o atingere la marginea propriului careu – orice mică imprecizie costă mult, iar impreciziile nu mai sunt o raritate exotică la City. Oleksander Zinchenko e cel care a fost prins astăzi pe călcâie, dar nu e singurul păcătos din perioada asta complicată. Pierre-Emile Hojbjerg a aplicat pedeapsa, la fel cum a făcut-o și Ricardo Pereira acum patru zile.

Diferența s-a văzut însă în răspunsul oaspeților la provocarea pusă de Southampton. Sigur, e vorba și de ceva noroc, mai ales la faza în care James Ward-Prowse a deviat (decisiv) șutul lui Sterling în poartă. Iar capacul pus de Sergio Aguero nici trei minute mai târziu, înainte să se fluiere de pauză, a stors toată energia din formația lui Ralf Hasenhüttl. Mă rog, cea pozitivă, pentru că Hojbjerg a păstrat suficientă vână pentru a fi eliminat pe final, după un fault brutal la Fernandinho.

Poate că Guardiola are dreptate și motivul principal pentru eșecurile precedente e că „noi am făcut totul și oponenții au înscris din primul moment în care au ajuns în jumătatea noastră.‟ Poate că rezultatele cu Palace, Leicester și chiar Chelsea au fost anomalii statistice care încep să se corecteze acum. Oricare ar fi explicația, misiunea lui City nu se schimbă. Obstacolul pe care l-a depășit în ultimul ei meci din 2018 e un microcosmos al încercării care-o așteaptă dacă vrea să continue maratonul acolo sus, alături de Liverpool.

Lucrurile astea sună foarte cunoscut și în cealaltă jumătate din Manchester. Obiectivul e altul – o poziție de Champions League – dar condițiile sunt asemănătoare. City e la șapte puncte de lider, United la opt puncte de locul patru. Dacă Chelsea bate, cum a făcut-o acum la Palace, prin golul lui N’Golo Kante, urmăritoarele sunt condamnate și ele la victorie. Doar că termenul ăsta sumbru, atât de reprezentativ pentru mandatul lui Jose Mourinho, nu i se potrivește deloc lui Ole Gunnar Solskjaer. Fotbalul de pe Old Trafford nu mai e o condamnare grea pentru suporteri și jucători, ci un dans vesel care-ți aduce inevitabil zâmbetul pe buze. Mai ales când vine la capătul unui 4-1 cu Bournemouth care a răspândit numai voie bună.

Și din toate punctele de vedere, Paul Pogba e la centru. Cu încă două goluri, francezul a desăvârșit o săptămână mai productivă decât cele două stagiuni de dinainte puse la un loc. Mulți vor arăta cu degetul schimbarea asta la față și vor spune că scoate cu atât mai mult în evidență atitudinea neprofesionistă și capricioasă pe care a arătat-o cu Jose Mourinho. Alții, ca Graeme Souness, vor scrâșni din dinți văzând mișcările de dans pe care Pogba le-a integrat mai nou și în încălzire. Dar cei din preajma clubului, în tribune, pe gazon sau pe bancă, nu vor ține cont de asta. Solskjaer și staff-ul său reacționează cu îmbrățișări calde și cuvinte de laudă. În atmosfera asta, Marcus Rashford a dat frâu imaginației bogate de care-a dispus mereu și umerii lui Romelu Lukaku par eliberați de o povară grea.

Merită repetat: Man Utd a avut parte de un program ușor de sărbători. Miercuri urmează deplasarea la Newcastle, apoi, câteva zile mai târziu, meciul de cupă cu Reading, și abia apoi primul examen serios pentru Solskjaer: deplasarea pe Wembley, pentru ciocnirea cu Spurs. Dacă își va lua revanșa pentru acel 0-3 umilitor, United o va face cu zâmbetul larg al interimarului ei.

Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Top Stories