Sunt campioni care lasă în urmă statistici și sunt campioni care lasă în urmă povești. Sunt campioni și Campioni. Ilie Balaci – triplu campion al României cu Craiova, de patru ori câștigător al Cupei, de două ori cel mai bun fotbalist român al anului, al treilea cel mai tânăr debutant la Națională, în orice Top 3 al celor mai buni fotbaliști din istoria României, alături de Dobrin și de Hagi – face parte din a doua categorie. La ce palmares avea, putea să trăiască numai din statistici. A preferat să trăiască povești. De fapt, Povești.
A avut grația. Și Grația. O combinație nemaipomenită de eleganță și talent care l-a făcut iubit peste tot pe unde a jucat, acasă și în deplasare, deopotrivă. Glumea că Dinamo l-a transferat, după grava sa accidentare la genunchi, doar ca să mai domolească adversitatea cu care era primită la mijlocul anilor ’80 peste tot prin țară…
A avut ambiția. Și a avut Ambiția: într-o lume normală, se vedea jucând la cele mai mari echipe ale epocii lui, la AC Milan sau la Barcelona, se vedea câștigând mai multe campionate cu Craiova, în detrimentul echipelor din București, cocoloșite de mai-marii comunismului. Un centimetru nu s-ar fi lăsat mai jos decât Gică Hagi, pe care, în stilul său franc, îl considera cel mai bun jucător de la Mondialul din ’94.
A avut Spiritul. La cât era de iubit, putea trăi bine-mersi din imaginea lui de „Minune blondă”, putea trăi din zâmbetul lui irezistibil. Nu s-a răbdat să nu-i pună în coadă, oltenește, un dram de ironie, irezistibilă ea însăși. E plin folclorul de ironiile lui Ilie Balaci. Fără ele și fără altele ale unora din specia lui, tot mai rară azi, fotbalul nostru ar fi fost un „insectar” de locuri comune din cronici de etapă și declarații „de după” – toate „corecte”, fără viață. Ilie nu dădea declarații din astea. Uneori, nu dădea deloc. A rămas de pomină un episod de prin anii ’90, cu un reporter de la TVR – pe vremea aia doar TVR transmitea meciuri din Liga 1, pe atunci Divizia A – care l-a chemat în spatele porții, după un meci. Plouase în draci tot meciul, iar locul rezervat pentru declarații era într-o „orezărie”. „Tu vrei să intru eu acolo, în mocirla aia, cu pantofii mei de firmă!”, a venit replica lui Ilie, în hohotele de râs ale celor de față. O amintire cât o mie de declarații banale.
A avut curajul să o ia de la zero prin țările arabe, într-o vreme când românului îi era teamă să calce și prin Occident. A văzut că nu avea în țară un mediu pe stilul lui. În fotbalul românesc, și azi, ca să poți fi un antrenor cu părerile tale la tine trebuie să fii ori patronul echipei, ca Gică Hagi, ori un milionar căpos ca Mirel Rădoi, ori un autoexilat precum Mircea Lucescu, Laci Boloni sau Cosmin Olăroiu. Mai înainte de Olăroiu și de succesele lui din Golf, mai înainte ca milioane și milioane de euro să vină spre fotbalul nostru din zona arabă, a fost un tânăr antrenor care a lăsat totul baltă în România și și-a încercat norocul în zona Arabă. „Prințul” i s-a zis „Minunii Blonde” după reputația pe care și-o construise în Arabia. E și azi o nebunie să îți încerci norocul pe acolo, în anii ’90 era Nebunie.
A avut vicii, desigur, nu a ascuns asta niciodată. „Asta nu înțelegeți voi. Cu viața mea fac ce vreau. Antrenorii să mă fi întrebat de ce joc prost! Da’ de ce beau, de ce fumez, de ce… Astea mă interesează pe mine. Singurul care ar trebui să-și pună întrebarea <<Bă, da’ de ce fumezi?>> sunt eu”. Ca Dobrin, ca Dinu sau Cruyff, ca Best, și Balaci a avut geniul viciului. Când îi vezi pe teribiliștii de azi cum se chinuie pe teren după o seară în club, viciile celor din generația Balaci cer, și ele, majuscula…
Sunt oameni care, prin simpla lor prezență, prin simplul lor fel de a fi, prin felul în care trăiesc dau un fel de grandoare celor mai banale fapte de viață, ca niște poeți care găsesc crăpătura în peretele Raiului cu metafore enorme mâzgălite, din cuvinte lumești, pe colț de șervețel, la o vodcă – mică și ea – într-o dimineață neguroasă ca cea de azi, când ne-a lăsat Ilie Balaci. „Îngerul Blond” al Craiovei Maxima a fost unul dintre acei oameni care fac majusculele, fatalmente, prea mărunte.
Arată ca naiba să scrii cu majuscule despre oameni mici. Când scrii despre oameni întregi, demni și asumați, chiar dacă uiți să pui majusculele când se cuvin, ai sentimentul că va veni, oricum, AutoCorrect-ul și le va pune el, de la sine…
Foto: Razvan Pasarica / Sport Pictures
