Povestea lui Leicester City a fost într-adevăr mereu aceeaşi. Un dute-vino constant între prima divizie şi cele inferioare au făcut din echipă arhetipul „clubului Yo-yo‟ - promovare, un sezon sau două cu băieţii mari, după care retrogradarea inevitabilă. Până la sfârşitul anilor ‘90, mândria Vulpilor fusese un loc doi obţinut în 1929. Leicester şi performanţa nu s-au prea intersectat timp de un secol bun. Apoi a venit nord-irlandezul Martin O’Neill, care a adus de două ori Cupa Ligii pe Filbert Street, stadionul lui City de pe atunci, la sfârşitul mileniului.
Tocmai când părea că destinul clubului e pe cale să se schimbe, mai ales datorită unui stadion nou care să reflecte ambiţiile revizuite, planurile s-au dovedit a fi prea îndrăzneţe. La doi ani după ce câștiga Cupa Ligii pe Wembley, Leicester City era scufundată în insolvenţă, cu datorii de milioane de euro în jurul gâtului. Când eşti Manchester United sau Real Madrid, e aproape insultător să nu ai datorii. Dar când eşti un club micuţ de care nimeni din afara ţării nu a auzit, într-o eră în care contractele de televizare a meciurilor nu depăşeau încă PIB-ul României, o situaţie ca asta era o sentinţă la moarte.
Cam aici începe basmul lui Leicester, pentru că în poveste apare primul cavaler, un „White Knight‟ care să salveze ziua. Un consorţiu de 40 de oameni mai mult sau mai puţin obişnuiţi, lucrând îndeaproape cu un trust al suporterilor, au strâns aproape 10 milioane de euro pentru a-şi scoate favoriţii din nisipul mişcător. Printre ei era şi Gary Lineker, unul dintre cei mai buni atacanţi pe care i-a avut Anglia şi prezentatorul instituţiei britanice care e programul TV Match of the Day. Lineker, de obicei suav şi carismatic, se transformă într-un copil agitat când e vorba despre echipa la care a jucat timp de două sezoane şi pe care a iubit-o de când se ştie. „Iubitele mele Vulpi‟ e expresia cu care Lineker prezintă adesea rezumatele meciurilor lui Leicester în Premier League.
Şase ani mai târziu, un scenariu familiar în fotbalul modern îşi făcea apariţia şi la Leicester. Miliardarul thailandez Vichai Srivaddhanaprabha, fondatorul lanțului de retail King Power, care dă numele stadionului şi sigla de pe tricouri, a cumpărat echipa. Însă infrastructura - de la renovarea stadionului și până la contruirea unei baze de antrenament moderne – consumă cea mai mare parte a investiției. Pentru că Leicester nu e nici pe departe o echipă bogată, în comparaţie cu rivalele din ligă. Milioanele au curs în stabilizarea conturilor, nu în sumele de transfer şi în salarii. De curând, site-ul Sporting Intelligence a calculat că Leicester a cheltuit în 132 de ani de istorie mai puţin pe jucători decât Man Utd în ultimele două sezoane. În schimb, clubul a reuşit să păstreze structura unei familii, mai degrabă decât a unei corporaţii, după cum se înţelege din cuvintele fostului jucător Alan Birchenall, angajat ca ambasador:
„În afara familiei, cel mai împortant lucru pentru multă lume e echipa lor de fotbal.‟
Și uite așa, în 2014, cu Nigel Pearson ca antrenor şi câteva transferuri inspirate, Leicester păşea sub reflectoarele Premier League pentru prima oară în ultimii 10 ani. După trei patroni diferţi, mai mulţi antrenori, un flirt cu lichidarea şi un sezon petrecut în liga a treia, echipa se pregătea să scrie capitolele pe care toată lumea vrea să le citească acum.