„Wes e fantastic.‟ Trei cuvinte care descriu succint ceea ce majoritatea celor din jurul lui Leicester City simt pentru căpitanul clubului lor. E omagiul adus de Claudio Ranieri jamaicanului de 32 de ani, un apărător care a reuşit să transforme o defensivă care, chiar şi la jumătatea sezonului ăsta magic, avea mai multe găuri decât o sită. Până în 2014, Morgan nu pusese piciorul în prima ligă engleză. Masiv, dar lent, plin de hotărâre, dar nu cel mai bun prieten al mingii, Morgan a fost mereu jucătorul tipic pentru ligile inferioare ale fotbalului englez. Aşa că e perfect în ton cu exerciţiul de distrugere a aşteptărilor din sezonul ăsta să-l vezi pe acelaşi fundaş care părea depăşit de viteza şi calitatea jocului anul trecut cum domină atancaţii de top din Premier League şi mai şi marchează pe Old Trafford, cum a făcut pe 1 mai.
Alături de Morgan se ridică cealaltă stâncă din apărarea lui Ranieri, germanul Robert Huth. Intervievat de BBC, atacantul Troy Deeney spunea ceva revelator: „Am jucat împotriva fiecărei defensive din Premier League sezonul ăsta, iar Robert Huth, de la Leicester, e cel mai greu adversar pe care l-am întâlnit.‟ Într-o eră în care de echipele caută fundaşi „full option‟, care să poată deposeda, dribla, pasa şi, dacă se poate, marca prin foarfecă în careul opus, Huth şi Morgan sunt old-school. Şi asta funcţionează bine, după cum se vede din cele 15 meciuri în care Leicester nu a primit gol.
În spatele lor e un portar cu o poveste mai puţin obişnuită. Kasper Schmeichel şi-a petrecut toată viaţa în umbra ilustrului său tată, Peter. Probabil cel mai bun goalkeeper pe care l-a avut Premier League, danezul a făcut istorie cu Man Utd şi i-a lăsat fiului său aşteptări grele pe umeri. Aşteptări pe care Kasper nu a părut vreodată că le va satisface. Când Leicester l-a transferat, în 2011, era al nouălea club la care ajungea Schmeichel în doar trei ani. Deşi nu vorbeşte des despre situaţia lui specială, când o face, în spatele cuvintelor se simte frustarea unui om sufocat de un nume greu: „Am 29 de ani, sunt căsătorit şi am doi copii, dar lumea încă mă vede doar ca pe fiul cuiva.‟ De acum, medalia Premier League care va atârna în jurul gâtului său îl va scoate din umbra marelui nume pe care-l poartă.
Când marca golul decisiv împotriva lui Tottenham, Eden Hazard nu trimitea doar titlul la Leicester. Aproape ca un rit de trecere, fostul jucător al anului îl făcea pe succesorul său campion. Riyad Mahrez e primul african numit fotbalistul sezonului în Anglia, iar algerianul reprezintă povestea lui Leicester într-un microcosmos. Adus pentru 400.000 de lire din liga secundă franceză, adică 1,3% din cât a costat Hazard, muncitor şi modest, dar în primul rând excepţional de talentat, Mahrez e individul care a făcut diferenţa din nou şi din nou de-a lungul sezonului. Dar, pentru că Leicester a ajuns în punctul ăsta ca arhetipul echipei, a colectivului, cuvintele lui la ceremonia de decernare a premiului său individual au fost cât se poate de potrivite: „Fără coechiperii mei, nu primeam premiul ăsta. Premiul este și pentru antrenorul meu şi staff-ul nostru, trofeul ăsta reprezintă spiritul de echipă şi vreau să îl dedic lor.‟
Şi așa ajungem la Jamie Vardy. În 2011, englezul juca fotbal semi-profesionist pentru Fleetwood Town. Îşi împărţea timpul între echipă şi un job de muncitor într-o fabrică, ca un jucător de la sfârşitul secolului 19. Cinci ani mai târziu, Vardy e al doilea pe lista marcatorilor din cea mai faimoasă şi bogată ligă din lume, a spart recordul pentru cele mai multe goluri în meciuri consecutive (11) şi va merge la Euro 2016 drept campion al Angliei.
Dar Vardy nu e un înger. De la bătăi în cluburi, la câteva cuvinte cu tentă rasistă aruncate într-un cazino vara trecută, după prea multe beri, sunt multe lucruri din viaţa lui Vardy care nu-l recomandă ca model. Dar poate asta îl face şi mai iubit. Nu trăieşte într-un turn de fildeş, departe de muritorii care îi plătesc salariul de milioane de euro, ca mulţi alţi jucători de top. Câteodată se îmbată şi înjură, greşeşte cum o facem cu toţii. Şi totuşi, nu a renunţat niciodată. Şi-a împlinit toate visele şi asta e cea mai importantă lecţie pe care o are de povestit Vardy.
Mai sunt atâţia alţii care merită numiţi din nou şi din nou. N’Golo Kante, cel mai bun mijlocaş din Premier League sezonul ăsta, cu o energie inepuizabilă. Shinji Okazaki, al cărui rol muncitoresc în atac alături de Vardy i-a permis englezului să urce atât de sus. Andy King, care a devenit singurul jucător care câştigă primele trei ligi din Anglia cu acelaşi club. Danny Drinkwater, aruncat deoparte de Man Utd, considerat mediocru. Ceea ce au cu toţii în comun e că, individual, nu au fost niciodată suficient de buni pentru a fi în top. Împreună, însă, ca echipă, au cucerit Anglia și ne-au încântat pe toți.
Lecția lor apare acum evidentă: dacă o gașcă de fotbaliști absolut obișnuiți, refuzați de atâtea ori în carierele lor, au reușit să-și depășească condiția entuziasmant, atunci oricine poate spera că (încă) se poate depăși pe sine. Că încă există spațiu pentru progres individual și șansă pentru glorie colectivă.