E greu să explici cuiva neiniţiat cât de incredibilă e reuşita lui Leicester. Cea mai facilă metodă e să reciţi cota pe care casele de pariuri o ofereau la începutului sezonului pentru ce tocmai s-a întâmplat: 5000 la 1. Lucruri mai probabile decât Leicester City campioană? Kim Kardashian să devină preşedinte în SUA, sau Elvis să fie găsit în viaţă, undeva pe o insulă. Cel puţin în contextul ăsta, nu există echivalent în sport.
Asta nu înseamnă că nu au mai existat surprize, echipe mici care să sfideze toate probabilitățile şi să reuşească imposibilul. Chiar în Anglia, Nottingham Forest promova în 1977 şi câştiga prima ligă în următorul sezon. Urmau două Cupe Europene consecutive pentru echipa legendarului Brian Clough. Apropo de el, Clough spunea ceva destul de interesant despre Leicester City: „Oricine care reuşeşte să facă altceva în afară de o bluză în Leicester trebuie să fie un geniu.‟ Grecia, pe care antrenorul lui Leicester a antrenat-o (și dezamăgit-o) de curând, a câştigat Euro 2004, provocând stupoare.
Dar fotbalul de astăzi nu mai e ca în 1978, iar Premier League are 38 de etape, nu şase meciuri, câte a avut Europeanul de acum 12 ani. Restructurarea campionatului englez a fost un moment de cotitură în istoria sportului. În 1992, s-au intersectat mai mulţi factori care au dus la o nouă ierarhie în fotbal. Dezindustrializarea completă a Insulei, declinul clasei muncitoare, New Media şi cultura spectacolului sunt părinţii din care s-a născut Premier League (și banii care o hrănesc azi). În lumea asta, cei bogaţi devin mereu şi mai bogaţi, lăsându-i pe ceilalţi departe în urmă.
Aşa se explică de ce Premier League a avut doar cinci campioane diferite în ultimii 24 de ani. E un scenariu care pare aproape predeterminat şi întreg conceptul de „Big Four‟ sau „Big Five” care au supravieţuit atâta vreme muşcă din esenţa fotbalului ca spectacol imprevizibil, în care orice e posibil. Fotbalul de azi, monetizat şi osificat în superputerile care îşi împart an de an trofeele principale, pare de multe ori să fi uitat de magia necunoscutului şi deliciul inovaţiei.
Până acum. Într-un singur sezon, Leicester City a aplicat un baros zidului care se construise între cei mici şi mulţi şi cei mari şi puţini. Victoria lui Leicester poate fi falimentul unui mod de a privi lumea, poate fi strigătul pe care atâţia l-au aşteptat: „Se poate şi altfel!‟. Nu trebuie să te numești neapărat Manchester United sau Arsenal, cu decenii de privilegiu înrădăcinat care îţi dau practic piatra filosofală, cu care transformi metalul în aur. Nu trebuie să ai un brand atât de puternic încât sponsorii se înghesuie să îţi arunce banii în poală. Nu trebuie să ajungi jucăria unui miliardar care vrea să cumpere orice străluceşte chiar şi pentru o secundă. Cheltuind într-o disperare din ce în ce mai mare, acumulând loturi întregi de jucători care de care mai talentaţi, toate supercluburile acestea au uitat ceva ce Leicester a avut mereu anul acesta şi nu a trebuit să cumpere: că fotbalul e un joc de echipă, şi colectivul, nu individul îţi câştigă trofeele. Echipa, nu jucătorul e vedeta în fotbal.
Toate acestea sunt valorile care au făcut o planetă întreagă să se îndrăgostească de fotbal. Unul dintre motivele pentru care Leicester face multă lume fericită e firul pe care l-a întins, o naraţiune cu mult mai veche decât clubul. E povestea eroului mic, „the underdog‟, cel care pleacă fără nicio şansă şi câștigă tot. Tocmai de-asta, până şi antrenorii şi fanii rivalelor în cursa pentru titlu şi-au exprimat admiraţia şi şi-au trimis felicitările. Victoria lui Leicester e victoria unui ideal. Cum ar spune un fan, „ne-am primit sportul înapoi.‟
Nu în ultimul rând, aceleaşi lucruri s-au văzut pe teren, săptămână de săptămână. Leicester ne-a reamintit că poţi juca şi altfel. Nu există un şablon uniform pentru toată lumea, o formulă magică care face diferenţa între victorie şi eşec. Asta face fotbalul atât de iubit – că poţi gândi o mulțime de modalităţi diferite de a-ţi învinge adversarul, chiar şi când pare mai bun decât tine. Celelalte echipe din Premier League au căutat cei mai bun jucători. Leicester şi Ranieri au căutat cel mai bun fel de a juca. Şi l-au găsit.
Leicester e acum în fruntea unei revolte a celor mici contra celor mari. În Spania (dar și în Europa), Atletico Madrid arată calea de trei ani. Borussia Dortmund renaşte în Bundesliga, Napoli în Italia. De sezonul viitor, contractul de televizare de peste 8 miliarde de lire intră în vigoare în Premier League. Banii se vor împărţi egal între toate cele 20 de echipe. Din momentul ăsta, toată lumea va trebui să fie ca Leicester City dacă vrea să supravieţuiască. Dacă toţi pot cumpăra jucători de top, înseamnă că diferenţa se va face altundeva. În coeziunea dintre indivizi, în inovaţiile tactice, în spiritul de camaraderie pe care un antrenor reuşeşte să-l insufle echipei.
Pe scurt, povestea lui Leicester City a schimbat totul, măcar ca şi potenţialitate. Dacă Leicester poate să ia trofeul Premier League, atunci ce mai poate fi imposibil? Dar mai mult decât orice, asta e povestea unui grup de oameni care au crezut în ei înşişi până la capăt, a unui oraşel care a devenit, măcar pentru un moment, centrul pământului. E povestea fundaşului Simpson, care trâmbiţează pe Twitter cât de mult îşi iubeşte coechipierii; e povestea muncitorului din fabrică devenit campionul Angliei; povestea fiului care s-a scuturat de numele tatălui ca să-și scrie propria istorie. Şi e povestea unui italian de aproape 70 de ani care, înconjurat de dragostea unui întreg oraş, a reuşit după atâta vreme să fie pe locul întâi.