Comentarii LEAD

Omul care a legat întregul puzzle

Succesul lui Leicester a trezit empatie generală – chiar și între echipele depășite în lupta pentru titlu – pentru că narațiunea nu e deloc prețioasă. Povestea nu e trasă de păr, are origini umile, iar personajele principale nu sunt supereroi. Ba dimpotrivă, sunt tipi obișnuiți, cu încercări obișnuite și greșeli comune. Sau chiar ieșite din comun.
Share Tweet
într-o cameră de hotel din Bangkok

Acum un an, în mai 2015, când Leicester City făcea un tur de pregătire și promovare în Thailanda, țara investitorului Vichai Srivaddhanaprabha, o astfel de greșeală colectivă s-a transformat în catalizatorul echipei. Ajunși în Asia de Sud-Est să caute prietenie și strângeri amicale de mâini, trei tineri jucători ai lui Leicester au reușit să aducă rușine clubului lor printr-un scandal sexual cu conotații rasiste. Când James Pearson, Tom Hopper și Adam Smith s-au filmat (destul de grafic) în camera de hotel alături de trei prostituate localnice pe care le-au și batjocorit verbal, nimeni nu ar fi crezut că poate ieși ceva bun din asta. Într-adevăr, isprava nu pare startul perfect pentru basmul lui Leicester, dar incredibilul sezon al lui Leicester a pornit tocmai acolo, într-o cameră de hotel din Bangkok.

Cei trei jucători au fost trimiși acasă urgent, iar câteva săptămâni mai târziu contractele lor au fost reziliate. Mai important, managerul Nigel Pearson (tatăl lui James, unul dintre jucătorii implicați în scandal) a fost îndepărat și el de la club. Pearson, antrenorul care salvase miraculos clubul de la retrogradare, câștigând 22 de puncte în ultimele nouă etape ale sezonului 2014-2015, a fost pe cât de respectat, pe atât de controversat. Reușitele lui manageriale au fost mai mereu acompaniate de episoade trăznite: a părut că vrea să sugrume – mai în glumă, mai în serios – un jucător advers, a jignit în mai multe rânduri jurnaliștii din jurul echipei și a fost filmat înjurând chiar fanii echipei sale.

Plecarea lui de la club a lăsat loc pentru un nou regim, dar Claudio Ranieri nu a fost primit tocmai cu brațele deschise. Scurta lui incursiune în fotbalul grecesc s-a terminat după patru meciuri și o înfrângere (acasă) contra Insulelor Feroe, iar întoarcerea lui în fotbalul englez (după o pauză de 11 ani) era văzută ca următorul dezastru. Mai mulţi jurnalişti britanici au prezis retrogradarea clubului în sezonul ăsta, tocmai din pricina schimbării manageriale. Nici Gary Lineker nu era impresionat: „Claudio Ranieri? Serios?‟

Claudio Ranieri? Really?

— Gary Lineker (@GaryLineker) July 13, 2015

Totuşi, lăsând la o parte coşmarul din Grecia, Claudio Ranieri avea o reputaţie respectabilă în Anglia de pe vremea când a antrenat pe Chelsea. Acea perioadă s-a terminat în 2004, când Ranieri a fost sacrificat de Roman Abramovici în favoarea unui star demn de vedetele de pe teren: Jose Mourinho. Ceea ce a făcut reîntâlnirea din decembrie 2015 cu atât mai simbolică. Faptul că Leicester a bătut cu 2-1, iar Mourinho a fost demis trei zile mai târziu, e aproape poetic. Dar Ranieri nu şi-a dat aere de „special one‟ în niciun moment.

Ajuns la club după micul miracol reușit de excentricul şi extrovertitul său predecesor, Nigel Pearson, Ranieri a fost suficient de diplomatic şi neînfumurat încât să ia aminte de treaba lui Pearson. Și marele lui merit e că a oferit echipei stabilitatea necesară pentru a duce forma din finalul sezonului trecut mai departe în sezonul 2015-2016. În rest, s-a folosit exact de ce a găsit, după cum o spunea chiar el: „M-am uitat în jur la staff, la partea de pregătire fizică, recrutare, analiză video – totul era uimitor. De ce ar fi trebuit să schimb ceva? Organizarea era perfectă.‟

Ranieri probabil exagerează puţin cu modestia, pentru că mâna lui se vede peste tot la club. În primul rând, italianul a înlocuit tensiunea de care se folosea Pearson pentru a-şi motiva jucătorii cu o relaxare jucăuşă. A făcut cinste cu pizza la fiecare meci fără gol primit, a răspuns cu un umor reconfortant tuturor întrebărilor tăioase. Presa britanică, care poate fi adesea necruţătoare, a fost vrăjită de şarmul unui om care a adus prăjituri la o conferinţă de presă – „pentru rechinii mei‟.

Leicester
"dily ding – dily dong!"

Toate lucrurile astea au funcţionat. Cu fiecare săptămână în plus petrecută în vârful clasamentului, presiunea asupra jucătorilor a crescut, cu atât mai mult la un club atât de puţin aclimatizat cu înălţimi ca astea. Dar fotbaliştii lui Leicester nu au părut vreodată afectaţi şi au emanat mereu o aură de calm seren.

Asta pentru că întreg clubul a funcționat într-o armonie care poate explica succesul ăsta neverosimil. Toată lumea şi-a înţeles rolul şi scopul. Etapă după etapă, Ranieri a parat întrebările despre câştigarea campionatului cu răspunsul standard: „Întâi să ajungem la 40 de puncte, apoi ne gândim mai departe.‟ Când astfel de disimulări nu au mai fost credibile, italianul a vorbit doar despre locurile de Champions League, exaltând hilar când şi obiectivul ăsta a fost îndeplinit: „Suntem în Champions League, dily ding – dily dong!‟.

Nu e doar un joc psihologic să vorbeşti despre numărul de puncte necesar pentru evitarea retrogradării când eşti pe primul loc în Premier League. E un exemplu al pluralului care a dominat în echipă. Obiectivele s-au dezbătut şi decis împreună. Spiritul de echipă, atât de greu de cuantificat şi de inspirat, e cea mai mare victorie a antrenorului în sezonul ăsta. Imediat după vine capacitatea lui Ranieri de a evolua, până şi în toamna carierei sale.

Cunoscut peiorativ ca „The Tinkerman‟, din cauza tendinţei de a schimba constant echipa, de a experimenta neîncetat cu formula de start şi tactica de joc, Ranieri a făcut exact opusul sezonul ăsta. Nicio campioană - de la Man Utd din 1992 încoace - nu a folosit mai puţini jucători din lot ca Leicester. Ranieri și-a ales pur și simplu primul 11 și a jucat mereu la fel.

In evaluating Leicester as champions I think the key stat is the starting eleven playing 87% of the clubs #PremierLeague minutes. #LCFC

— Aaron Nielsen (@ENBSports) April 25, 2016

Iar când au venit, rarele schimbări au fost decisive, cum s-a văzut după suspendarea lui Vardy, înlocuit atât de bine de Leonardo Ulloa. Asta arată sinceritatea lui Ranieri când spunea: „Chiar şi la vârsta asta, încă vreau să învăţ.‟ La 64 de ani, nimeni nu ştie mai bine ca Ranieri că „în viaţă primeşti o singură şansă. Asta e şansa noastră.‟ Și după atâţia ani petrecuţi pe atâtea bănci, Ranieri e în sfârşit primul.

Ranieri era acolo, un tânăr antrenor la începutul drumului cu Cagliari, când Sampdoria reuşea propriul ei miracol şi câştiga primul şi ultimul titlu de campioană, în 1991. Când Serie A era cât Premier League şi La Liga împreună, cu cele mai bune echipe şi cei mai buni jucători, antrenorul lui Leicester vedea cu ochii lui cum un „underdog‟ poate să calce în picioare orice aşteptări.

Ranieri era acolo, la Valencia, când în cel mai nebun sezon pe care l-a avut Spania, Deportivo La Coruna ridica unicul ei trofeu de campioană, în 2000. Parcă întreaga istorie personală a italianului l-a pregătit pentru ce a reuşit acum, în Anglia, cu unul dintre cele mai mici cluburi din ligă. Luni seară, în timp jucătorii săi se strângeau la Vardy acasă şi arătau că sunt o echipă şi în afara terenului, Claudio Ranieri lua cina cu mama sa de 96 de ani în Italia. Apoi, la sfârşitul meciului de pe Stamford Bridge, îi telefona antrenorului lui Chelsea, Guus Hiddink. Cu vocea tremurând de emoţii, Ranieri avea un singur lucru de spus. „Mi-a mulţumit. A tot repetat mulţumesc, de cinci ori‟, a povestit Hiddink.

Mergi la slide-ul următor
O gașcă de tipi obișnuiți