Marea victorie a lui Leicester va rămâne în memoria iubitorului de fotbal ca o anomalie: un succes care nu ar fi trebuit niciodată să se întâmple într-un joc care nu mai are, în ultimii ani, chef de joacă. Un derapaj în mersul firesc al lucrurilor, o excepție care poate încuraja pe mulți. Pentru că fără niciun drept – dar și fără să ceară voie cuiva - o echipă fără mare suflu financiar, care ar fi trebuit să se bată pentru evitarea retrogradării, la fel ca anul trecut (când a supraviețuit miraculos), este campiona Angliei. Un antrenor considerat învechit – Jose Mourinho l-a numit chiar „pierzător” – și un grup de jucători care-au auzit prea des că nu sunt destul de buni pentru marea performanță sunt astăzi premianții Premier League. Povestea lor vorbește despre imensa putere colectivă a unui grup unit în jurul valorilor (și regretelor) comune. Iar Ranieri și ai săi au câștigat pentru toți cei care au crezut despre ei că nu sunt destul de buni.
Ultimul fluier. Descătușarea
Când, trezit din ruinele unui an ratat, Eden Hazard, fostul jucător al anului în Premier League, a trimis balonul în vinclul porţii lui Hugo Lloris, pentru a face din Chelsea egala lui Tottenham (2-2), la 150 de kilometri depărtate de Londra, un oraş întreg a explodat într-un moment de extaz colectiv. Întreaga Anglie și-a mutat privirea asupra lui, asupra străzilor şi pub-urilor, a caselor şi pieţelor din Leicester. Și-n timp ce fluierul final a răsunat în haosul de pe Stamford Bridge, un vulcan de emoţie a erupt în centrul Angliei: bărbaţi şi femei îşi varsă berile sărind în sus, în jos și iar în sus, apoi rămân blocaţi în îmbrăţişări interminabile; mii de case îşi deschid uşile şi, ca o viitură, mulţimile se revarsă pe stradă. Betonul cenuşiu e acoperit peste tot de albastrul tricourilor şi fularelor care formează uniforma sărbătorii, nenumărate voci compun coloana sonoră a carnavalului de fericire. Se cântă peste tot.
Principalul punct de întâlnire însă nu e piaţa centrală, primăria sau vreun stadion. E o casă destul de mare, la marginea unei străzi tipice pentru o suburbie engleză. În faţa curţii, sute de corpuri se înghesuie şi pornesc o serenadă, ca o încercare de a bate recordul pentru cel mai mare grup de colindători. În casa cu pricina, vreo 20 de bărbaţi sar unul în braţele celuilalt, strigându-şi euforia copleşitoare. Aşa cum îi vezi, în blugi şi tricouri, într-o bucătărie presărată cu câte un pahar şi o sticlă ici-colo, ai spune că nu priveşti altceva decât o petrecere între prieteni vechi, oameni ca mine şi ca tine care s-au strâns la cineva acasă pentru o bere şi o glumă.
De fapt, îi priveşti pe noii campioni ai Angliei. Asişti la gloria jucătorilor lui Leicester City, înghesuiți toți în bucătăria atacantului Jamie Vardy, după ce egalul lui Tottenham i-a lăsat la şapte puncte în fruntea clasamentului, cu două etape rămase. Nimic din ce se poate scrie mai departe nu depăşeşte impactul propoziţiei ăsteia: pentru prima oară în istoria sa de 132 de ani, Leicester City Football Club e campiona Angliei. Asta e povestea lui Leicester.