Un proiect susținut de Tuca Zbarcea
Un proiect susținut de Tuca Zbarcea

DUPĂ 30 DE ANI | Amintiri de pe vremea fotbalului „minut cu minut”

Țin minte și azi, „frame” cu „frame”, golul acela din finala Europeanului din ’88. Nu văzusem meciul, nu văzusem golul, pentru că în 1988, Televiziunea Română emitea doar două ore pe zi și nu transmitea marile competiții internaționale.

Dar vărul Petrică de la Turda avusese norocul să fie luat de niște microbiști, prieteni ai unchiului Petre, pe Dealul Feleacului, locul de întâlnire al amatorilor de fotbal care încercau disperați să prindă, pe televizoare sport, portabile, transmisiunile sportive ale televiziunii maghiare.

Petrică a fost acolo, în vara lui ’88, și a prins finala dintre Olanda și URSS, meciul acela iconic care avea să consacre generația lui Gullit, van Basten și Rijkaard. Petrică a fost „pe Feleac” și a văzut, în direct, „la unguri”, bijuteria aceea de gol a lui van Basten, lobul acela din unghi imposibil peste marele Dasaev și, o vară întreagă, la țară, la Ștrucut, mi l-a povestit și răspovestit, zeci și zeci de reluări și zeci și zeci de simulări pe râtul cu iarbă verde unde pășteam vacile.

Îl ascultam uimit pe Petrică – nu văzusem niciodată un meci de Euro sau de Mondiale – așa că amintirea asta din vacanța de vară cu voleul lui Marco van Basten m-a urmărit multă vreme, până când, într-un târziu, după 1990, am reușit să văd și eu golul, în vreo antologie a celor mai frumoase goluri marcate vreodată în finalele marilor competiții fotbalistice. Mă uitam la reluările vechi, de pe vremea când „R”-ul pixelat clipea în colțul ecranului, și aveam o incredibilă senzație de familiaritate: știam golul acela „pe de rost”, din vacanța de vară a lui ’88!

*

Programul și calitatea transmisiilor televiziunii române se diminuaseră tot mai mult, până la „recordul” de două ore de emisie pe zi, dintre care o oră și jumătate era alocată, oricum, propagandei victoriei socialismului și cultului personalității președintelui Nicolae Ceaușescu.

Singurele delectări ale microbistului român erau reprezentate de televizarea unui meci al etapei și a meciurilor europene ale echipelor noastre, foarte în vogă în ultimii ani ai deceniului 8. În rest, fotbalul era „în orb” în anii de sfârșit ai comunismului. Exista un singur ziar de sport, „Sportul”, plin și el de propagandă politică, cu dictatorul Ceaușescu prinzând mai multe pagini 1 decât orice mare campion, cu texte clișeistice, înghesuite unul într-altul, cu poze mici și cu coloane întregi, plictisitoare, de rezultate și clasamente din diverse discipine sportive. Și mai era „Fotbal minut cu minut”, o producție radiofonică-mamut, în direct, cu corespondenți pe toate stadioanele din Divizia A, unde încercai să îți imaginezi, gonflate de exagerările corespondenților locali, sprinturile în bandă ale lui Marius Lăcătuș, bombele de la 30 de metri ale lui Gică Hagi sau, înainte vreme, driblingurile lui Gicu Dobrin sau Ilie Balaci.

La 30 de ani de la evenimentele din 1989, am încercat să reconstituim peisajul presei sportive de dinainte de Revoluție. Azi, când alarma telefonului te anunță automat când marchează echipa favorită, când avem în grilă o duzină de canale sportive care transmit simultan, 24 de ore din 24, în limba română, când putem accesa online orice eveniment sportiv din lume, când vedetele din sport ni se dezvăluie non-stop pe rețelele de socializare, realitatea anilor ’80 pare mai degrabă o distopie bine regizată decât realitate trăită, zi de zi, de cei care au peste 40 de ani la final de 2019.

*

Poate că nu ne paște prea devreme un mare succes fotbalistic la nivel continental sau mondial. Dar nu e greu să ne imaginăm ce dezvoltare editorială ar genera un astfel de eveniment. „Live blog”-uri pe site-urile sportive, transmisiuni în direct și pe posturile generaliste, și pe cele de nișă, emisiuni de analiză, reportaje în presa scrisă, coperte peste coperte cu marii eroi în revistele glossy.

Și acum, pentru o justă comparație, să ne întoarcem în 1986, în ziua marii victorii a Stelei de la Sevilla, împotriva Barcelonei, în finala Cupei Campionilor Europeni. Toată lumea își amintește finalul epic al comentariului de la TV al lui Teoharie Coca-Cosma. „Lăcătuş trebuie să înscrie… Lăcătuş va înscrie!”. „Hai, Duckadam!”. „Duckadam apără… Suntem finalişti!!! Am câştigat Cupa… Cupa Campionilor Europeni este la Bucureşti!”. Teoharie Coca-Cosma ajunsese să comenteze meciurile europene ale Stelei după ce Cristian Țopescu, cel mai în vogă comentator al vremii, devenise indezirabil de către regimul comunist la finalul unui meci al Naționalei din ’83, în care susținuse liberalizarea transferurilor în străinătate pentru jucătorii români de fotbal…

Despre deplasarea de la Sevilla, Teoharie Coca-Cosma avea să își amintească, mai târziu, că fusese făcută în condiții extrem de grele: „Am ajuns în dimineaţa meciului la Sevilla. Fără bani, fără cazare. Cu sandwichuri în pungă. Mi se făcuse instructajul şi mi se spusese de la București că atunci când camerele televiziunilor îl vor arăta pe Regele Spaniei, Juan Carlos, să nu pomenesc nimic de el, să tac. Motivul? Se presupunea că lângă el va sta Ilie Ceauşescu şi automat trebuia să zic şi de el ceva, iar în România, Ceauşescu era unul singur. În rest, ştiam ce am voie să spun şi ce nu, funcționa un fel de autocenzură”.

Imediat după marea victorie transmisă în țară de Teoharie Coca-Cosma, ediția de joi, 8 mai, a cotidianului „Sportul” deschide, sărbătoresc, bicrom, cu titluri în roșu, cu „Trăiască Partidul Comunist Român!” pe frontispiciu și cu o fotografie alegorică reprezentându-l pe președintele Nicolae Ceaușescu veghind, ca un tată protector, peste România. „Un drum de glorioasă istorie, pentru viitorul luminos al patriei”, e titlul principal al primei paginii, într-o ediție specială dedicată împlinirii a 65 de ani de la „făurirea” Partidului Comunist Român. Prima pagină mai conține un citat consistent al fostului dictator și poezia omagială „Primăvara Partidului”: „Macii roșii se aprind în grâu / Ca pe boltă, nuferii de stele, / Viața noastră curge ca un râu / Ce-mprumută roșul din drapele”.

Succesul de la Sevilla, „o splendidă performanță a echipei noastre campioane, a fotbalului românesc”, prinde doar „burtiera” primei pagini, cu titlul pe negru, să nu ia fața textelor despre PCR și Ceaușescu. O trimitere scurtă, spre ultima pagină a unui număr care, pe cinci dintre pagini, nu are nici un cuvințel despre sport!

Pe pagina 8, cronica de meci e însoțită de o poză de arhivă cu echipa Stelei, în care apare Tudorel Stoica, suspendat în finala de la Sevilla, câte o poză, gen „Panini”, cu marcatorii Lăcătuș și Balint, și o caricatură cu eroul Ducadam. Încă din șapou, ni se spune că trofeul Cupei Campionilor este dedicat celei de-a 65-a aniversări a Partidului Comunist Român.

*

Pe cât de flagrantă, prin decuplarea sa de la evenimentul esențial – și atât de rar – al zilei respective, prima pagină din „Sportul” nu e câtuși de puțin o excepție. Plenarele și congresele PCR, respectiv vizitele de lucru ale liderului Nicolae Ceaușescu ocupă cel mai adesea deschiderile de ziar, alături de „Daciada”, concursul de sport de masă pe care regimul comunist și-a clădit, în bună măsură, succesele din anii ’80. Din vreme în vreme, cuvântările lui Ceaușescu sunt intercalate de texte semnate de marii noștri campioni, obligați să laude partidul și realizările sale. Aproape că nu există mare campion care să nu apară semnat sub astfel de „omagii” în edițiile „Sportul”-ui din anii ’80.

*

Cu un ziar de sport sufocat de propagandă și cu un singur meci transmis pe săptămână la televiziunea de stat, amatorii de fotbal și-au găsit supapa căutând semnalul televiziunilor din țările vecine, URSS, Bulgaria, Serbia sau Ungaria, fără excepție mult mai deschise și mai generoase în oferta lor. Dacă în sud, în câmpie, bulgarii erau relativ ușor de prins, la fel ca în regiune de graniță, în centrul țării, în zona depresionară a Clujului și a Turzii, găsirea semnalului emis de televiziunea maghiară era o veritabilă aventură.

„Țin minte că mergeam să vedem meciurile de la campionatele europene sau mondiale în Pădurea Făget, într-un loc mai înalt din apropierea Clujului”, îmi povestește Zoli Cantor, om de afaceri și jurnalist sportiv din Cluj. „Mergeai cu 3-4 ore înainte de meci, ca să prinzi un loc bun. Îți luai un scăunel pliabil de acasă, te urcai într-un autobuz care avea capăt de linie în zona respectivă, și apoi așteptai meciul”, se amuză, azi, Zoli.

„Erau câțiva, o mână de oameni, care aveau niște antene speciale aduse din Ungaria, cu care se prindea televiziunea maghiară. La început, erau scene comice: mișunau oamenii prin toată pădurea în căutara unui semnal mai bun! Cu timpul, s-au cam prins care sunt locurile cu cel mai bun semnal, și-atunci a început bătălia pentru locurile mai bune. Era și o miză economică, pentru că vizionarea era pe bani. Nu erau bani mulți, dar un 5 lei tot era. Așa că cei care voiau să facă mai mulți bani se duceau cu o noapte înaintea marilor meciuri să ocupe locurile bune din Pădurea Făget”, își amintește Zoli Cantor.

După o vreme, Zoli și-a procurat el însuși o antenă care prindea ungurii. „Mai evoluase tehnologia, așa că puteai prinde și din oraș televiziunea maghiară. Aveam o antenă mare, dar, chiar și așa, se vedea destul de prost, era semnal slab, fugea imaginea, se vedea <<cu pureci>>”.

Carmen, PR în cadrul unui ONG bucureștean, își amintește și ea de meciurile de fotbal văzute „de la ruși”, în timpul copilăriei de la Vatra Dornei. „Am mers cu tata și cu mai mulți copii la un domn care avea antenă și prindea rușii. Ce m-a uimit cel mai mult e că avea pusă peste ecranul alb-negru o peliculă subțire, colorată, care dedea imaginilor irizații de verde și roz, așa încât părea că meciul e văzut pe un televizor în culori”, îmi povestește Carmen.

*

Când nu erau mari competiții internaționale, suporterii români nu aveau decât varianta meciului săptămânal la televizor sau în tribună. Și într-o variată, și în cealaltă, o ureche era pe meciul principal, cealaltă la radio, unde se transmitea extrem de populara emisiune „Fotbal, minut cu minut”. Începută în 1965, când, tehnic, radiodifuziunea română putea susține doar patru legături externe simultane, emisiunea, începută cu o avancronică semnată de Ioan Chirilă și încheiată cu un epilog scris de Conți Bărbulescu, unul dintre marii umoriști ai vremii, ajunsese la audiențe-record, de 4 milioane de ascultători. „Știam numele comentatorilor – Domozină, Ghițulescu, Voicilă, Dobre, Soare – ca pe cele ale colegilor de clasă, ca pe primul 11 al Stelei”, își amintește un prieten.

„Toate meciurile din Divizia A aveau loc în același timp, așa că lumea mergea la meciuri cu radiouri portabile. Oamenii se strângeau <<ciorchine>> în jurul celor cu aparate de radio, ca să audă ce se întâmplă pe celelalte stadioane. Țin minte anii ’70, când <<U>> Cluj și CFR se intersectaseră în prima divizie și ambele stadioane se umpleau, erau 30.000 de oameni și pe vechiul <<Moina>>, 30.000 de oamenii și în Gruia. Nu erau adversitățile de acum, lumea ținea cu ambele echipe, și era amuzant că, atunci când auzeau că marcaseră cei de la CFR, toți suporterii de la meciul lui <<U>> săreau în picioare de bucurie, și invers, când auzeau cei de la CFR că marcase <<U>>”, îmi povestește Zoli Cantor.

*

„Fotbal minut cu minut” a continuat să aibă mare priză și după 1990, când „Sportul popular” s-a transformat în „Gazeta Sporturilor”, pe o piață pe care au început să apară și alte „alternative”, precum „Fotbal Plus”, „ProSport” sau „Sport Total”. Cu timpul, însă, presiunea economică a televiziunilor de sport a făcut ca meciurile unei etape să se joace la ore și în zile diferite, așa încât conceptul „Fotbal minut cu minut” s-a golit, brusc, de utilitate. Lumea s-a schimbat. Se împlinesc, zilele acestea, 30 de ani de la Revoluție.

Alte episoade din Conteverde