Un proiect susținut de Tuca Zbarcea
Un proiect susținut de Tuca Zbarcea

În Columbia, fotbalul e opiu pentru mase. Dar e și șansa reabilitării sociale a unei națiuni

Foto: Vitaliy Timkiv / Sputnik / Hepta / Sport Pictures

Să nu aduci vorba de serialul „Narcos‟ în preajma lui Juan. Pentru cine nu știe, e o producție americană care dramatizează ascensiunea celui care rămâne, din păcate, cel mai cunoscut nume columbian: Pablo Escobar. „Toți idioții îl admiră acum pe un om care a redus valoarea unei vieți umane, un dezastru pentru societatea columbiană.‟

Stereotipurile răspândite în astfel de reprezentări culturale îl scot din sărite pe Juan, un muzician talentat care studiază la Universitatea din Viena. Dar alte clișee – cum ar fi pasiunea nebună a columbienilor pentru fotbal – nu-l deranjează la fel de mult. Nu în ultimul rând pentru că și el prinde „febra galbenă‟ la fiecare patru ani, când întreaga țară uită măcar momentan de interminabila stare de conflict și se unește sub singurul simbol cu adevărat universal: echipa națională de fotbal.

*

„Uite o previziune: dacă Columbia câștigă Cupa Mondială pe 13 iulie, un acord de pace care încheie decenii întregi de război civil va fi semnat în două săptămâni.‟ Asta scria, în 2014, Michael Brown de la Financial Times, înainte ca cei porecliți „Los Cafeteros‟ să decoleze spre Brazilia. Până la urmă, drumul lor s-a oprit în sferturi, deci predicția lui Brown s-a decalat cu vreo trei ani. Chiar și fără trofeu, jucătorii s-au întors eroi, primiți cu delir de milioane, iar procesul de pace între guvern și gherilele militare și-a primit avântul necesar.

Astăzi, însă, lucrurile stau altfel. Nu scăpăm nicicum de clișeul care face din fotbal o oglindă a societății. În timp ce noul președinte, Ivan Duque Marquez, pune la îndoială acordul care a încheiat măcar formal aproape șase decenii de violență, Jose Pekerman și selecționata sa se zbat să reproducă progresul euforic din trecut. După un parcurs împleticit în calificări și un început dezastruos în Rusia, contra Japoniei, presa columbiană a înlocuit reverența cu o critică acerbă față de antrenorul pe care tot ea l-a urcat pe un piedestal imens din 2012 încoace. 

Asta nu înseamnă că suporteri ca Juan și-au pierdut reverența: „Schimbarea de generații a fost foarte dificilă în Columbia. Toată linia defensivă e reîntinerită. Critica vine pentru că echipa și-a pierdut puțin identitatea. În calificările pentru 2014, știai cum o să joace în fiecare meci, aceeași strategie. Acum, a fost mult mai greu și sistemul s-a schimbat de la joc la joc. Dar cum să-l critici pe Pekerman, e cel mai bun din istoria noastră!‟

Sigur, jurnaliștii n-au întors armele doar din motive obiective. Se spune că trebuie să hrănești bestia dacă nu vrei să se hrănească ea cu tine, și nimeni nu i-a flămânzit așa cum o face Pekerman. Accesul mediatic e o resursă mai rară ca diamantul, dar abordarea secretoasă care înfurie televiziunile și ziarele e încă un plus pentru Juan.

„Mie-mi place! Există o expresie la noi, „rosca paisa‟paisa sunt oameni din Medellin, rosca e gogoașă. Practic, înseamnă pile: ești în miezul gogoșii, deci ești în rețeaua interioară. Asta fac majoritatea antrenorilor, aleg numai jucători din Medellin, care sunt prieteni cu politicienii sau cine știe ce. Înainte, era foarte ușor ca jurnaliștii să facă pe oamenii de legătură pentru impresari, chiar să facă afaceri cu jucătorii. E foarte bine că a închis antrenamentele pentru presă. Rezultatele se văd.‟

Sigur, vorbim de Columbia, deci nimeni – nici chiar marele Pekerman – nu e ușă de biserică. Numele lui Pascual Lezcano, un om de afaceri argentinian care-l reprezintă pe tehnicianul de 68 de ani, e argumentul preferat al celor care sugerează că selecția la națională nu se face doar pe merite. Reacția aprinsă a lui Juan demonstrează însă rezervele infinite de credit și devotament pe care le acumulezi când răspândești atâta fericire câtă au trăit columbienii alături de reprezentativa lor în ultima jumătate de deceniu.

„Și Pekerman are favoriții săi, care sunt implicați cu agenți dubioși. Lucrurile astea se discută la televizor, dar nimeni nu îndrăznește să facă vreun apropo concret. Oricum, chiar și dacă ar fi ceva la mijloc, fuck it! Pekerman e cel mai bun! Are dreptul să facă ce vrea.‟

*

N-a fost nevoie decât de o scânteie – ce-i drept, strălucitoare – pentru a stârni din nou focul speranței în Columbia. Polonezii nu știu nici acum ce i-a lovit în a doua etapă din grupe, când Rodriguez, Falcao și Cuadrado au măturat terenul cu ei, într-una dintre cele mai complete prestații de la turneul ăsta. Juan m-ar lua nemilos peste picior pentru cuvintele astea pompoase, dar e imposibil să nu-i recunoști ochiul (și urechea) de artist cu care interpretează jocurile favoriților.

„Dacă vrei un termen de comparație, vezi partida cu Ecuador din calificări [2-0]. Atunci ne-am zis <da, asta poate să facă echipa>, și jucătorii au repetat isprava cu Polonia. A fost pur și simplu impecabil. Problema e că e greu să repeți perfecțiunea asta. E ca o trupă: ai un concert grozav, pe care nu-l mai poți reproduce exact. De acum, nu mai e loc de nicio greșeală.‟

Analogia asta nu-i doar rezultatul preocupărilor lui Juan. Doar muzica poate concura cu fotbalul ca importanță culturală în Columbia. S-ar putea spune că marile ei individualități sportive au fost mereu cele care au reușit sinteza. Cine își amintește ce putea face Carlos Valderrama cu mingea nu va fi surprins de mișcările din șolduri etalate pe Youtube, acompaniate de ritmuri salsa. Iar tot internetul a așteptat cu nerăbdare să vadă și în Rusia celebrele dansuri colective conduse de James Rodriguez. E firesc, deci, ca Juan să aibă o fascinație aparte pentru alt membru al lotului actual care personifică legătura asta.

„Quintero are doar 25 de ani, are o poveste tare interesantă. E muzician și, la un moment dat, se punea problema unei alegeri între muzică și fotbal. Era la Porto, cu James Rodriguez și Falcao și era cu gândul doar la trupa sa. A încetat să joace și a ajuns pe bancă. Dar e un talent nebun, Pekerman a avut mereu încredere în el și, datorită lui, Quintero s-a întors la Medellin și a revenit pe teren. Jucători ca ăștia te fac să crezi că într-o zi poate o să fim campioni mondiali.‟

La cum se desfășoară ediția asta, e posibil ca ziua asta să vină mult mai devreme decât s-ar fi așteptat el.

*

Înainte de optimea de finală cu o Anglie tânără, pe care reputația și necazurile altora au făcut-o una dintre puținele favorite rămase în competiție, Juan rămâne circumspect. Nu de alta, dar presimțirea lui s-a cam adeverit. Columbia n-a mai reușit să repete acel concert apoteotic în victoria greoaie cu Senegalul, iar chitaristul principal și-a rupt o coardă. Un edem muscular îl va forța probabil pe James Rodriguez să vadă de pe bancă prima partea a meciului de marți seară.

„Eu nu sunt foarte încrezător. Nu sunt sigur că vom câștiga, dar aș paria pe un meci spectaculos. Acasă, e altfel. La noi, lumea e foarte triumfalistă. S-au distrus câteva mașini în sărbătoarea de după victoria cu Polonia. Ai fi zis că tocmai am câștigat titlul!‟.

Cumpătarea cu siguranță nu-i punctul forte al compatrioților săi, care n-au treabă cu jumătățile de măsură când vine vorba de chefuri.

„Avem o tradiție aparte. Ieșim pe stradă și aruncăm cu făină unul în celălalt. Pe cuvânt! Așa ne bucurăm,‟ râde Juan. „Și nimeni nu știe exact de ce, l-am întrebat și pe bunicul meu și nici el n-a putut să-mi spună. Stai cu prietenii tăi și dintr-o dată – bum! – cineva te-a umplut din cap până în picioare de făină. Mereu se ajunge și la bătăi. Jur că ai putea face un întreg studiu antropologic pe chestia asta.‟

Antropologii ar fi primii care să-ți atragă atenția asupra potențialului violent pe care le au ritualurile astea extatice. Juan nu glumește când vine vorba de încăierări frecvente înconjurate de un nor alb. Întreabă-l doar pe Gustavo Petro, fostul primar din Bogota care a interzis vânzarea făinii înainte de sfertul contra Uruguayului la Mondialul brazilian. Între extremele emoționale nu-i un drum lung, cum se vede în cazul amenințărilor cu moartea primite de Carlos Sanchez după eliminarea contra Japoniei. E oare ăsta efectul nescontat al pasiunii mistuitoare pe care-o inspiră fotbalul?

Juan ezită să pună un diagnostic neechivoc: „Da, cred că sunt două fețe ale aceleiași monede. Dai cu banul și vezi ce reflexie a societății columbiene primești. Poate să fie totul frumos și plin de dragoste, dar poți ajunge brusc la <puta, te omor!> Problema e că nu știu cât de serioase sunt lucrurile astea, lumea postează peste tot rahaturi pe internet. Dar e drept că, în Columbia, chiar ți se poate întâmpla orice.‟

Și totuși, jocul ăsta nu trebuie să fie mereu doar o simplă oglindă. Într-o națiune care-și măsoară istoria în victime și gloanțe, poate fi o forță activă a schimbării în bine. Asta crede și Felix Mar, inițiatorul proiectului „Futbol y paz‟: „În jurul mingii se uită de vrajba din trecut, de ranchiună și se vindecă rănile de război.‟ Indiferent ce se va întâmpla mai departe, drumul Columbiei la Cupa Mondială e continuarea „reabilitării sociale a unei națiuni‟, în cuvintele jurnalistului Carlos Antonio Velez.

E o povară grea pe umerii jucătorilor aflați în Rusia, una pe care Juan o înțelege: „Presiunea pe ei e mare, pentru că toți știm că se poate, măcar până în sferturi. Pe bune, uite ce lot avem! Nu suntem obișnuiți să mergem la Mondiale, deci toată lumea se entuziasmează enorm. Într-o țară atât de fucked up, asta e singura bucurie pe care te poți baza. Șomezi de doi ani, dar măcar ai echipa națională.‟

E clar și că sportul ăsta n-are cum să fie o panacee. Spiritul comunitar care domnește astăzi pe străzile din Medellin nu garantează nimic pentru mâine, la fel cum acordul de pace abia dacă a rezistat un an înainte să fie pus la încercare de un mandat nou. Nici măcar un deznodământ glorios pe 15 iulie n-ar putea fi pilula magică care vindecă rănile unei jumătăți de secol brutale.

Dar Juan s-ar mulțumi și cu ceva mai modest: „Eu cred că fotbalul e opiu pentru mase. Îl consum cu mare bucurie, dar nu-mi fac speranțe că poate să aibă un impact politic substanțial… Și totuși, m-am dus în Rusia și vameșul a început să mă întrebe de James Rodriguez când a văzut de unde vin. Asta e cool, prefer asta decât să aud de Escobar sau tâmpenia aia, Narcos. Ne dă o imagine pozitivă, o altă asociere pentru numele țării. Asta nu-i puțin lucru.‟

Alte episoade din serie