Un proiect susținut de Tuca Zbarcea
Un proiect susținut de Tuca Zbarcea

Cine a fost fotbalistul Gică Hagi: poveste pentru suporterul milenial

Gică Hagi s-a retras de la Națională în 2000, iar de la Galatasaray în 2001, după o carieră de peste 600 de meciuri și peste 300 de goluri. Pasele, de la o vreme mai multe decât golurile, n-a mai stat nimeni i să le numere – pe atunci nu erau programe In Stat, ca în zilele noastre.

Dacă te-ai născut la sfârșitul anilor ’90 ori dacă ești milenial cu acte în regulă nu l-ai prins niciodată jucând pe Gică. Acum e epoca filmulețelor și a montajelor pe YouTube, poți vedea secvențe minunate dintr-o carieră, totuși, bine documentată video, dar Gică Hagi a fost mai mult decât sclipirile ca de bliț cu care a luminat stadioanele pe unde a jucat.

Talent nativ, viteză de sprinter de pe loc, șut exploziv, cum nu mai vezi azi, nici la noi, nici pe afară, și ruperi de ritm nebunești, Gică Hagi a fost imediat reperat de „Sistem” și chemat la lotul național centralizat, la clubul „Luceafărul”, un experiment sportiv unic din anii comunismului, despre care am scris, pe larg, în seria „Conteverde”.

Venirea la Luceafărul, pe unde trecuseră Belodedici sau Balint, Rednic sau Andone, n-a fost fără scandal. Farul Constanța, clubul care-l crescuse, n-a vrut să-l lase, așa că Hagi a fost suspendat. A scăpat de o pedeapsă mai mare doar pentru că șefii de la Luceafărul nu au vrut să curme din fașă o carieră atât de promițătoare.

Anul următor, cei de la Constanța nu l-au mai putut „ascunde”, iar Hagi a făcut primii pași în fotbalul mare. Cei care l-au adus la „Luceafărul” povestesc că tânărul Gică era atât de ambițios încât, la meciurile naționalelor de tineret, își lua singur mingea din careul mare al echipei lui și traversa în dribling tot terenul de joc, până nu mai avea vlagă când trebuia să finalizeze. Antrenorul de la lot i-a interzis atunci, ferm, să mai treacă vreodată în jumătatea sa de teren!

Ambițios și individualist, așa era tânărul Hagi. Cerea toate mingile, dribla de capul lui și trăgea din toate pozițiile. Nu-i de mirare că a obținut, din poziția de mijlocaș coordonator, număr 10 veritabil, în varianta clasicizată de anii ’80-’90, două titluri consecutive de golgheter în Divizia A – așa se numea pe atunci Liga 1. Ambele trofee le-a câștigat din postura de jucător la Sportul Studențesc, echipă despre care iarăși nu ai cum să știi dacă te-ai născut după 2000.

Sportul era echipa ștabilor comuniști din Universitatea București. Pe vremea aceea, în plin regim socialist centralizat, Partidul Comunist avea ultimul cuvânt în tot ce mișca în țară. Sportivii nu puteau fi transferați în străinătate, în „Occidentul capitalist degradant”, și atunci întreg fotbalul românesc era o afacere între găștile de partid – Steaua era echipa Armatei, cu afinități și susținere până la nivelul unuia dintre fiii dictatorului Nicolae Ceaușescu, Valentin, Dinamo era echipa Ministerului de Interne, condusă de influenți generali din Poliție și Securitate, Rapidul era echipa Ministerului Transporturilor etc.

Cum în sistemul socialist nu se punea problema unor motivații financiare ca-n Occident, Gică Hagi a fost „momit” de Sportul cu înscrierea la Facultate și cu promisiunea implicită a unei diplome de absolvent al Academiei de Studii Economice. Nu era puțin lucru la vremea aia, iar Gică a răsplătit eforturile ștabilor prin contribuția la cea mai bună clasare din istoria Sportului, locul 2 în campionat.

Debutat la Națională de Mircea Lucescu încă din 1983 și participant la Euro 1984, în Franța, Gică a atras atenția tuturor marilor forțe din fotbalul nostru. Cu influență mai mare și cu performanțe indiscutabile, după ce tocmai cucerise Cupa Campionilor Europeni, Steaua l-a transferat pe Hagi pentru un singur joc, Supercupa Europei, împotriva lui Dinamo Kiev. Gică a fost direct titular în echipa „clasicilor” Pițurcă, Lăcătuș și Balint și a marcat, din lovitură liberă, singurul gol al finalei de la Monaco. Nu s-a mai întors niciodată la Sportul: suntem în 1987, România e încă sub comunism…

La Steaua, aflată într-o rivalitate de moarte cu Dinamo, unde jucau Lupu, Sabău sau Răducioiu, Gică Hagi a luat trei titluri consecutive de campion și a dat 31 de goluri în 30 de meciuri într-un sezon! A ajuns în finala Cupei Campionilor – Liga Campionilor de azi, un format la care aveau acces doar câștigătoarele ligilor naționale – dar a pierdut în fața marelui Milan, singura echipă din acei ani comparabilă ca forță de joc cu Barcelona lui Pep Guardiola și Leo Messi, de peste ani.

Vine anul 1990: imediat după „Revoluția” din 1989, granițele României se deschid, iar Gică Hagi primește, la 25 de ani – vârsta la care Nicu Stanciu a abandonat fotbalul european ca să joace în Golf – o ofertă de nerefuzat de la Real Madrid. 4 milioane de dolari erau bani adevărați pe vremea aia, nu ca azi!

Tot „pe vremea aia”, echipele aveau voie să joace cu maximum trei străini în lot, așa că transferuri precum cel al lui Gică Hagi erau foarte bine gândite. Imaginează-ți unde ar mai juca pe afară un fotbalist român dacă regula ar fi valabilă și azi. Într-o astfel de echipă și-a făcut loc Gică Hagi, lângă fotbaliști fantastici și într-un vestiar foarte complicat. Îi plângem azi pe bieții fotbaliști din Liga 1 că au probleme de adaptare în străinătate. Dar cât de greu trebuie să îi fi fost lui Gică Hagi să se adapteze în Occident în 1990, venind dintr-un țară închisă, dintr-un sistem politic și de valori de care nici azi nu ne-am lepădat cum se cuvine, după aproape 30 de ani!

Aici e marele merit al lui Gică și al generației lui. Crescuți în puf în comunism, unde faptul de a fi un mare campion îți deschidea toate ușile, băieții ăștia au tras cu dinții de șansa lor într-un mediu cât se poate de dur. Nu le-a fost ușor, le-a fugit și lor un pic pământul de sub picioare, dovadă ratarea calificării cu România la Euro 1992, dar nu s-au dat bătuți.

După un sezon bun, cu 50 de meciuri jucate și 16 goluri, și după un titlu ratat în ultima etapă, cu goluri luate de Real după ce Hagi ieșise de pe teren, Gică simte că locul său nu mai e în Spania și ia o decizie ciudată, merge în Serie A, la Brescia. Prima ligă italiană era, în acei ani, și asta indiscutabil, cel mai bun campionat din lume. Cu rare excepții, toate numele mari ale lumii jucau acolo. Ăsta e un argument pentru transfer. Al doilea era prezența lui Mircea Lucescu pe banca tehnică și a prietenilor săi de la Națională, Sabău, Mateuț și Răducioiu în lot. „Brescia romena” i s-a spus proiectului. Hagi și Brescia retrogradează în acel an, dar revin imediat în Serie A, după doar un sezon.

Ce căuta Hagi la Brescia, după două sezoane la Real Madrid? Și de ce nu a ajuns la Napoli după retrogradarea din primul sezon în Serie A? Mai departe, de ce a ajuns la Galatasaray după un Mondial fabulos în SUA și după doi ani la Barcelona? Căzuți de pe lună după căderea, la rându-i, a comunismului, nici Hagi, nici Popescu, nici Răducioiu nu erau pregătiți pentru o carieră profesionistă în Occident. Au devenit, imediat, masă de manevră pentru tot felul de impresari care își urmăreau propriul interes. Gică Popescu a plătit cel mai scump asocierea cu astfel de personaje…

Chiar și așa, în ciuda unor decizii curioase și a unor sinusoide în cariera de club, Gică Hagi n-a păcălit niciodată fotbalul pe unde a fost. A făcut de fiecare dată față concurenței dure de la echipele de top – omul a jucat cu Butragueno, Hugo Sanchez, cu Stoicikov și Romario, just google it! – și a tras mai sus echipele aflate sub nivelul său. Și Steaua a fost mai bună cu Hagi decât fără el, la fel Real și Barcelona. În schimb, Naționala și Galatasaray n-ar fi fost ce au ajuns fără Gică – România la un pas de semifinale la Mondiale, Galatasaray câștigătoare a Cupei UEFA și a Supercupei Europei chiar în fața lui Real Madrid. Driblingurile sale din acel meci în fața uriașului Roberto Carlos se găsesc, azi, pe orice selecție de YouTube cu decarul nostru.

Ce-ar mai fi de zis decât că Gică Hagi a fost unul dintre ultimii decari clasici din fotbalul mondial. O dată cu el și cu cei din vremea lui, s-a încheiat o epocă. Căci Hagi, la maturitate, nu doar că „punea” lovituri libere unde voia el, nu doar că făcea singur, din două driblinguri, jocul dintre linii, nu doar că așeza pasa decisivă „cu tot cu preluare”, dar și finaliza ca un veritabil atacant, dacă ajungea în gura porții. În zilele lui bune, Hagi dribla din bandă spre centru, cu gol inclus, la fel ca Messi azi, avea lovituri libere, celebrele „folha seca” mai ceva ca Ronaldo, pasa ca Zidane și se bucura de fotbal ca Ronaldinho.

„Când nu știam ce să facem cu ea, i-o dădeam lui Hagi, inventa el ceva”, asta spun, la unison, foștii lui colegi din „Generația de Aur” a Naționalei. A jucat cu mâna ruptă în prima noastră victorie împotriva Ungariei, a dat unul dintre cele mai frumoase goluri din istoria Mondialelor, memorabila parabolă în fața Columbiei, a finalizat, iarăși, contra Argentinei, unul dintre contraatacurile de manual din istoria fotbalului.

Trec anii și, inevitabil, totul se relativizează, lumea s-a apucat să radă foița de „aur” de pe Generația lui Gică. Din urmă vin tineri care nu l-au văzut pe Hagi decât pe YouTube și care nu știu ce să creadă: vraja peliculei vechi spune prea puține din zbaterile și victoriile unui tânăr care, crescut în comunism, și-a făcut un nume respectat și pe „Bernabeu”, și pe „Camp Nou”, și pe „Ali Sami Yen”, și pe „Rose Bowl”. Clipurile de pe „YouTube” sau de pe aplicațiile multimedia din muzeele Realului și Barcelonei nu cuprind emoția „real time” a meciurilor. Ține de noi, cei care am trăit meciurile acelea, în care abia așteptam ca mingea să ajungă la Hagi ca să se întâmple ceva, să „dublăm” cu un dram de emoție filmele de pe YouTube. Îi datorăm asta nu doar lui Gică Hagi, ci și celor care, mai demult, ni i-au „povestit” nouă pe Pele, pe Cruyff sau pe Dobrin.

*

Foto main: Sport Pictures

Alte episoade din Conteverde