Un proiect susținut de Tuca Zbarcea
Un proiect susținut de Tuca Zbarcea

După 20 de ani: Gică Hagi, „Generația de Aur” și statuile. Noi, statuile

Prea suna a aroganță ca să ne mai obosim să cercetăm adevărul – noi, jurnaliști sau simpli suporteri – dincolo de crusta tăioasă a cuvintelor.

„De zece ani, v-am obişnuit cam prost, în condiţiile în care sunt în România. Nu avem nimic, niciun fotbal. Merităm să ne faceţi statuie pentru ce am făcut noi, având în vedere condiţiile din România. Rezultatele cântă cu noi. Se duce fotbalul românesc. Se duce. Zero! În doi-trei ani, zero!”, prevestea Gică Hagi, înaintea Mondialului din Franța.

Era exact acum 20 de ani, în vara lui 1998. România tocmai jucase cu Paraguay la București, penultimul meci amical înaintea turneului final. În tribunele din Ghencea, puțini spectatori, vreo 7.000: lumea era obișnuită cu performanța, meciurile tari ale României erau o rutină pe vremea aceea. Așa că, în locul unei despărțiri entuziasmante de propriul public, cum și-ar fi dorit jucătorii Naționalei, meciul a degenerat într-un conflict deschis între unii jucători – în principal portarul Bogdan Stelea – și galerie.

Scuzele prezentate imediat de selecționerul Anghel Iordănescu nu au liniștit spiritele. În sala mică a conferinței de presă, pe masa îngustă la care stăteau antrenorul „Generației de Aur” și căpitanul ei, Gică Hagi, reportofoanele vechi, cu casetă, tip „Walkman”, hârâiau de zor, apăsând pe banda magnetică vorbele grele ale „Gicanului”.

„De zece ani, v-am obişnuit cam prost”. „Nu avem nimic, niciun fotbal”. „Merităm să ne faceţi statuie pentru ce am făcut noi, având în vedere condiţiile din România”. „Se duce fotbalul românesc!”. În rândurile din spate, reporterii de modă veche de la ziarele de mare tiraj notau în carnețele frază după frază. Gică se încinsese, la fel ca atmosfera. Fiecare frază a lui era un posibil titlu de pagina 1!

Seara târziu, în redacții, când au pregătit titlurile mari pentru paginarea în vechiul Quark Xpress, editorii aveau de ales între „Merităm să ne faceţi statuie” și „Se duce fotbalul românesc!”. Nimeni nu a ales a doua variantă…

România lui Gică Hagi nu s-a făcut de râs la Mondialul francez. A învins Columbia, cu un gol magnific al lui Adi „Cobra” Ilie, a bătut cu 2-1 o generație de excepție a Angliei, cu Adams, Beckham, Shearer și Owen și și-a câștigat grupa după un egal cu Tunisia. În optimi, Croația lui Suker, Boban și Bilic ne-a învins cu 1-0, dintr-un penalti discutabil, dar era vremea reportofoanelor cu bandă, nu se pomenise de VAR și alte nebunii. După Mondialul entuziasmant din ’94, optimile cu Croația au trecut mai degrabă a eșec în țară. Nici vorbă de statui pentru Petrescu, Popescu, Ilie sau Hagi.

Anii au trecut – 20! – iar vorbele lui Hagi, cele care nu au prins prima pagină la început de iunie 1998 sunt mai dureroase ca oricând. Am mai prins, ce-i drept, trei Europene între timp, dar nici un Mondial. Fotbalul românesc a luat-o pe tobogan, exact așa cum prezisese, pe bună dreptate, Hagi. În fotbalul acesta și-a băgat fostul căpital al Naționalei toții banii câștigați pe la Madrid, Barcelona și Istanbul – iar dacă azi mai avem un dram de speranță să revenim unde am fost cândva e pentru că generațiile pe care el le-a crescut în ultimii 10 ani au ajuns azi să domine loturile naționale de tineret și seniori!

La fel de radical și de tranșant ca acum 20 de ani, Gică Hagi nu mai cere azi nimăni statuie pentru ce face pentru fotbalul românesc. Statui am devenit noi, însă, între timp, așteptând, împietriți, să ne mai miște vreun meci al Naționalei: să ne bucurăm ca argentinienii după un meci oarecare cu Nigeria ori să plângem ca danezii după o rundă de penaltiuri, orice, numai să simțim ceva din nebunia unui Mondial…

 

Foto: Mihaela Bobar / www.SportPictures.ro

Alte episoade din serie