Chiar nu e „vina” lui Nicu Stanciu. Cum a ajuns fotbalul românesc să se înfunde cu crampoanele în deșert

E știrea momentului: Nicolae Stanciu a semnat cu Al Ahli și a devenit cel mai bine plătit jucător român în activitate (2,5 milioane de euro pe sezon) și unul dintre cei mai scumpi jucători români din istorie (transfer de 10 milioane de euro), după Cristian Chivu și Adrian Mutu. Inflația galopantă din economia mondială – și încă și mai galopantă în fotbal – face complicate comparațiile. Și totuși: acum doar un deceniu, cel mai bine plătit jucător român câștiga peste 5 milioane de euro pe sezon, după un transfer de 18 milioane de euro. Că vorbim despre un salariu plătit de Inter (echipa triplei istorice din 2010) și nu de Al Ahli, de un transfer dinspre Roma, nu dinspre Praga, și despre bani dați pe un fundaș (Chivu), nu pe un mijlocaș ofensiv – toate astea sunt detalii. Detalii care vorbesc, cu răceala statisticii, despre diferența dintre fotbalul românesc de acum un deceniu și fotbalul românesc de acum. Nu e locul – și oricum nu e nici cazul – unei abordări melancolice. Dacă e cum e, fotbalul românesc e și pentru că a fost într-un fel, iar asta dincolo de statistică, în anii 2000 și pentru că a fost într-un anume fel și în anii de glorie ’90. E un proces complex la mijloc, cu interdependențe mai mult sau mai puțin vizibile, care a dus la starea de azi. Tocmai de aceea, cel mai facil lucru pe care îl putem face e să găsim statistica cea mai favorabilă și, pornind de la ea, abordarea cea mai la îndemână: să aruncăm „vina” pe Nicolae Stanciu.

*

Sigur că, la 25 de ani, Nicu Stanciu, după unii cel mai talentat jucător român al generației sale, putea să mai tragă de el și să demonstreze că poate juca în fotbalul mare din Europa. A ales un loc de muncă mai comod și infinit mai bine plătit – o ofertă care, pusă în termeni „corporate”, să nu fim ipocriți, ne-ar pune pe gânduri pe cei mai mulți dintre noi. Stanciu și-a ales drumul, cel mai probabil nu fără strângere de inimă, și tot ce putem face e să-i respectăm decizia.

Unul dintre cei mai buni tineri jucători români abandonează fotbalul european și pleacă în „Deșert”, iar asta, sigur, nu e o veste prea bună pentru fotbalul românesc. Vestea cu adevărat proastă e că acolo e și Budescu, în vreme ce Alibec nici măcar n-a ajuns în țările arabe, deși își dorește foarte tare acest lucru. „Tridentul” pe care mulți îl visau în atacul Naționalei pe vremea lui Christoph Daum a abandonat visul european și a „eșuat” în zona Golfului. Acolo sunt și tineri și apreciați antrenori români, ca Marius Șumudică sau Daniel Isăilă (care a lăsat talentata Națională de tineret în urmă), de acolo vine Mirel Rădoi, actualul selecționer de la Tineret, și el un mare talent care a renunțat la visul european, la vremea lui.

De la Balaci la Boloni și de la Olăroiu la Lucescu Jr, fotbalul românesc a făcut alegerea asta, repetat și repetat, în ultimele decenii. Stanciu e doar ultimul, în nici un caz excepția. Iar când n-a fost Golful, a fost China: selecționerul Cosmin Contra a lăsat un club din Primera Division ca să antreneze acolo, Dan Petrescu a abandonat brusc ambițiosul și costisitorul proiect de la CFR Cluj, echipă care urma să joace în preliminariile Champions League, pentru o iluzorie salvare de la retrogradare a unei echipe din Asia. Ok, China nu e Arabia Saudită sau Emiratele Arabe, dar nici în Europa nu e…

*

Lui Stanciu i se reproșează că merge în fotbalul arab. Dar ce să îi reproșezi lui Stanciu când antrenorii săi de la FCSB și chiar de la Națională au făcut și ei pasul ăsta? E cineva în fotbalul românesc care să aibă legitimitatea de a-i spune unui jucător ca Stanciu că se pripește, că perioada asta, de la 25 la 29 de ani, nu se mai întoarce niciodată, că i-ar sta în putere să o ia încă o dată de la capăt, la Praga, și să spere peste vreun an, după Euro 2020, într-un transfer prin Germania sau Spania? Până și foarte exigentul și foarte vocalul Ladislau Boloni – ultimul nostru antrenor cu rezultate prin Europa – are stagiile lui profesionale pe la Al-Wahda, Al Khor și Al-Ittihad. Iar dacă marii noștri antrenori nu au legitimitatea de a le da direcția jucătorilor, cine să o facă? Șefii de cluburi, care își freacă mâinile de fericire când aud de milioane cu „double digit”? Impresarii, care iau procente grase din mutarea de colo-colo a jucătorilor? Nici atât.

Adevărul e că, într-un fotbal dominat atât de mult de incertitudine ca cel românesc, banul a ajuns ultimul reper sigur. Fără planuri de business puse serios la punct și fără programe de încurajare a sponsorizărilor, patronii de cluburi depind foarte mult de transferurile propriilor jucători. Chiar și cel mai bine articulat proiect din fotbalul nostru, cel al lui Gică Hagi, e dependent de vânzarea a minimum doi jucători pe an pentru a merge mai departe. Disperați să vândă la prima ofertă mai acătări (aici cazul Negoiță – Dinamo e unul de manual!), patronii pun ei înșiși presiune pe jucători să meargă acolo de unde vine banul. Doar Gigi Becali își permite luxul de a amâna vânzarea de jucători în speranța că ar putea lua mai mult din altă parte.

La rândul lor, expuși capriciilor patronilor din fotbalul nostru, și antrenorii români sunt cât se poate de tentați de aventurile în zona arabă. În România, azi ești plătit, mâine nu ești plătit, azi ești antrenor, mâine ești dat afară. Și cum la nivel de antrenori soluția Occidentului e și mai îndepărtată decât la jucători, tehnicienii iau calea Golfului pentru a se „asigura” din punct de vedere financiar. Cazul lui Mirel Rădoi, care, după câștigurile consistente din zona arabă, își permite „luxul” să stea departe de compromisurile Ligii 1 e o fațetă pozitivă a unei realități, de fapt, mult mai complexe. În toți acești ani, antrenorii români din Golf au atras după ei mulți jucători de calitate din Liga 1. La început era vorba de mingicari la final de carieră. Dar era previzibil că vom ajunge să exportăm și jucători de vârsta lui Nicu Stanciu: un carusel vicios, care, da, învârte bani frumoși și în care jucătorul blamat azi de toată lumea e doar o figurină.

*

Un lucru e cert în toată această poveste: nimeni din România nu și-a relansat cariera de fotbalist sărind pe „trambulina” Golfului. Tocmai pentru că e tânăr, Nicu Stanciu poate deveni o excepție. Empatic cu jucătorii, cum îl știm, Cosmin Contra nu-i va trânti în nas ușa Naționalei, iar prezențele sub tricolor, eventual un parcurs bun în preliminarii sau la Euro, i-ar putea schimba în bine cariera lui Stanciu.

Dar discuția asta nu este, de fapt, despre viitorul lui Stanciu, ci despre viitorul fotbalului românesc. Care începe, totuși, de prin Belgia în care s-a pierdut Stanciu, și nu acolo unde va ajunge zilele acestea. Iar întrebarea e cine va reuși să spargă acest cerc vicios. Cine va reuși, prin exemplu personal, să impună modelul răbdării, modelul rigorii, al pașilor mici, siguri, spre o carieră în Vest? Dan Petrescu și Cosmin Contra, cei care aveau datele cele mai bune să o ia de jos în Anglia, respectiv Spania, au ales alt drum. Gică Hagi, care s-a ținut departe de tentația banilor ușori, a ajuns la vârsta ultimei șanse în fotbalul mare. Mirel Rădoi, care e, de-acum, ferit și el de tentația banului, are o mare șansă în față. Sunt modele și printre fotbaliști: Țucudean e unul dintre ele, dar sunt și alți jucători de-ai noștri care țin cu dinții de un loc într-o echipă din Occident. Florin Andone e un alt exemplu. E prea mult însă să așteptăm ca schimbarea acestei paradigme care înfundă tot mai mult fotbalul nostru în „zona nisipurilor mișcătoare” – cum ar zice bătrânii cronicari – ale Golfului să vină din partea unui fotbalist, fie el și tânăr, umblat și talentat ca Nicu Stanciu.

Fotografii de Paul Ursachi și Răzvan Păsărică / Sport Pictures