RADU COSAȘU și viața în meciurile de fotbal

Ciprian Rus 24 aprilie 2023

Era imediat după ceea ce Radu Cosașu, în felul său încăpățânat de a privi partea luminoasă a lumii, obișnuia să numească Revoluția din 1989. Cel mai probabil, în 1992: o vreme în care până și copiii de 12-13 ani băteau dimineața drumul până la chioșcul de ziare din stația de autobuz din cartier, în așteptarea înfrigurată a ultimelor noutăți din lume. Nu exista Internet, nu exista nici măcar teletext, iar sigurele canale din „grila” televizorului, încă „alb-negru”, erau TVR1 și TVR2. În lumea aceasta „alb-negru”, pe fundalul gri al post-comunismului timpuriu, când ziarele de sport ale timpului aveau doar sigla colorată, maxim un titlu, „Gazeta” în albastru, „Sportul” în roșu, un vecin descoperă, într-o zi, un săptămânal color: „Fotbal plus”. Avea un poster cu AC Milan pe paginile detașabile de la mijloc – era epoca de glorie a lui AC Milan și, „totodată”, a posterelor cu vedete din muzică, din cinema, din sport. O revistă de sport color era, desigur, ceva nemaivăzut într-un oraș de provincie. Dar adevărata culoare din „Fotbal plus”, aveam să înțeleg curând, nu o dădea superbul poster de pe mijloc, ci rubrica săptămânală din josul primei pagini, semnată „Radu Cosașu”.

*

În lumea nouă de după ’90, clișeele din sport, multe moștenite din anii gri de dinainte, sunau încă mai îngrozitor decât azi. Comentatorii radio – TV îi puteai număra pe două mâini, iar în presa scrisă de-abia ce își făceau loc semnături proaspete, precum Cristian Tudor Popescu, Traian Ungureanu, Radu Banciu sau Cătălin Tolontan. În lumea aceea, cu un limbaj și cu un orizont, fatalmente, limitate, scriitura șarmantă, neîncrâncenată și, mai ales, câtuși de puțin demonstrativă a lui Radu Cosașu era cu o generație înaintea vremurilor. La rotativele „second” aduse pe grabă de prin Austria sau Germania, plăcile de culoare din „Fotbal plus” ieșeau uneori mișcate, în pozele din paginile de „Internațional”, fundașii adverși trăgeau de tricoul „Oranje” al lui Marco van Basten cu o mână pe roșu aprins și cu una pe galben pal. Culoarea din „pastilele” lui Radu Cosașu era mereu calibrată, extremele se contopeau în nuanța cea mai fină, la fel ca-n binecunoscuta sa rubrică din „Dilema” – „Din viața unui extremist de centru”. Textele din „Fotbal plus” nu erau cu nimic mai prejos decât cele din „Dilema” – și, pentru cine l-a cunoscut mai bine pe Radu Cosașu, din scris sau personal, nici nu putea fi altfel.

*

Nicicând atletul sau întâmplarea de pe-un teren de sport n-au fost mai aproape de faptul artistic ca-n textele lui Radu Cosașu. În poveștile lui Ioan Chirilă, fotbaliștii au dimensiuni mitice, simți pe degete, când dai paginile, praful fin al marmurei cioplite. În poveștile baroce ale lui Fănuș Neagu, fotbaliștii sunt îngeri contemplând, din iarbă, în crucea nopții, deasupra unei carafe de vin alb, dâra de praf de stele a propriei căderi din Rai. În poveștile lui Radu Cosașu, fotbaliștii sunt, pur și simplu, oameni ca noi, întâmplările din viața lor sunt întâmplări din viața noastră, ești la jumătatea textului despre Ronaldinho și simți tricoul Braziliei cum ți se mulează pe piept.

În felul său cinematic de a privi lumea – a fost și un inegalabil cronicar de cinema! – Radu Cosașu găsea ba un stop-cadru, ba un gros-plan, ba un travelling circular, găsea mereu un artificiu prin care să ni-i apropie până și pe cei mai inaccesibili dintre eroii sportului. Orgoliul lor demasca, uneori, orgoliul nostru, slăbiciunile lor erau și slăbiciunile noastre, dramele lor nu erau cu nimic mai presus decât ale noastre, iar victoriile, marile victorii erau, cum altfel?, în poveștile învăluitoare ale lui Radu Cosașu, și ale noastre. Jocurile video sofisticate de azi au, în setări, modul „Point of View” – vezi realitatea ca și cum tu însuți ai fi în mijlocul acțiunii. Radu Cosașu făcea asta într-o vreme când artificiile tehnice de azi erau înfiorător de rudimentare, iar mingea de fotbal era o arătare din 12 pixeli rătăciți. Ce făcea Radu Cosașu pe atunci numim azi, savant, empatie. Structural „dilematic”, și, prin asta, total străin radicalismelor de orice fel, Radu Cosașu a fost profesorul de empatie al unei întregi generații.

*

„Viața în filmele de cinema” – așa se numește unul dintre volumele semnate de Radu Cosașu, care grupează cele mai cunoscute cronici de film ale sale, publicate pe durata a aproape două decenii, din 1969 până în 1987. Scrise, unele, acum jumătate de secol, cronicile de cinema ale lui Radu Cosașu pot fi citite ca și cum ar fi fost scrise ieri. Pentru că Radu Cosașu scria, de fapt, despre viață, atunci când scria despre cinema, sport sau politică. Făcând asta, de la înălțimea talentului și a staturii sale, Radu Cosașu a făcut dreptate jurnalismului sportiv într-un moment în care – valabil și azi – era considerat de mulți o meserie de mâna a doua, în care stai să numeri centrări și cornere. „Și-a dorit să fie jurnalist sportiv”, așa zicea Radu Cosașu că ar vrea să-i scrie pe piatra de mormânt. Scriitura magnetică a lui Radu Cosașu i-a convertit la jurnalism – sau la un altfel de jurnalism – pe mulți dintre tinerii săi cititori din anii ’90: mă număr printre ei. Nu e nimic în neregulă în a număra cornere, auturi sau goluri. Dar a scrie despre viață, așa cum o făcea, săptămână de săptămână, Radu Cosașu, mai întâi în „Fotbal plus”, apoi în „ProSport” și în „Gazeta”, iată ceva ce promitea a fi „cea mai frumoasă meserie din lume”!

*

Fără să-și fi propus asta și, mai mult ca sigur, fără să știe, Radu Cosașu n-a fost doar magistrul norocoșilor care i-au fost aproape, în redacții și în afara lor. Într-o vreme când facultățile de Jurnalism nu scoseseră încă prima generație de absolvenți și într-un context complet lipsit de repere sigure, textele de sport ale lui Radu Cosașu au fost texte-școală. Învățai din ele mult mai mult decât rafinament lingvistic și artificiu stilistic, învățai să schimbi unghiul de vedere ca să fii cu adevărat creativ, învățai atenția pentru detaliu, învățai cum să scapi din capcanele clișeelor, învățai să-ți temperezi certitudinile. „Totodată” era unul dintre cuvintele favorite ale lui Radu Cosașu. E un exercițiu pe care l-am încercat nu o dată când scriam editoriale: scrii fraza-lemă în jurul căreia construiești textul, pui punct, și-apoi începi cu „Totodată…”. Uneori, „totodată” îți îmbogățește textul, alteori te ajută să ștergi cu totul fraza exaltată de dinainte.

*

Evreu, născut în 1930, licean sub legile rasiale antonesciene, cu simpatii comuniste în tinerețe, reporter la „Scânteia Tineretului” ca reporter special cu publicistică în spiritul realismului socialist, exclus ulterior din presă, muncitor în fabrică, Radu Cosașu a fost, după 1990, nu doar un reper stilistic, ci și un reper de asumare. În timp ce unii și-au confecționat biografii, Radu Cosașu a făcut, mai cu seamă în „Scrisorile” către fiul imaginar din Groenlanda, o veritabilă operație pe cord deschis. O mărturie care, dublată de seria „Supraviețuirilor”, invită la o nouă lectură, acum, la ceasul despărțirii. Deși avea toate datele pentru o prezență publică mai pregnantă, Radu Cosașu a preferat să-și aleagă singur unghiul din care să privească noua lume de după ’90, al cărei martor și mărturisitor i-a fost, iată, pentru încă 33 de ani. Că ne-a făcut și pe noi părtași ai lumii văzute din acel unghi inedit e, cum altfel?, un privilegiu.

*

Generos prin excelență, Radu Cosașu a strecurat, prin textele sale, o mulțime de mici lecții de disciplină a minții, a spiritului și, desigur, a scrisului. Dintre toate, lecția generozității e cea mai bogată și cea mai grea dintre moștenirile pe care ni le lasă Radu Cosașu. Omul acesta, tot mai fragil cu anii, alături de care, într-o seară târzie de toamnă, l-am descoperit pe Ronaldo „adevăratul”, un puștan de 18 ani care marca trei goluri pentru PSV Eindhoven într-un meci din cupele europene, și alături de care l-am „pensionat”, după mulți ani, pe același Ronaldo, omul acesta, alături de care am trăit gloria și decăderea lui Man United, echipă al cărei fan era, omul alături de care ne-am bucurat la toate grozăviile lui Cristiano și Messi, omul acesta a risipit în toate, pe lângă har, și un dram de generozitate. „Se poate? E voie?”, ne-ar fi întrebat, aici, hâtru, Radu Cosașu. Radu Cosașu nu era omul CV-ului sau al distincțiilor, dar viața sa e răspunsul că, da, se poate să fim mai puțin încrâncenați și, eventual, mai generoși. Preocupați de stilul lui Radu Cosașu, riscul e să ne scape tocmai acest detaliu.

*

Radu Cosașu era un om am detaliilor. Descoperea sâmburele de poveste, sâmburele de viață, în cel mai banal fapt divers, în coloana cea mai îngustă a unei reviste, din care decupa miezul, ca să ne ofere, cu generozitate, săptămânal, o nouă poveste. Duminică dimineața, „știrea de coloană” a fost că Radu Cosașu nu mai e. Iar dacă noi, cititorii lui fideli, ne putem consola cu volumele și cu arhivele din bibliotecă, eroii de azi ai sportului cui rămân? Cine-i va mai înțelege în felul în care o făcea Radu Cosașu, cine ni-i va mai apropia, cine ni-i va mai face părtași vieților noastre?

După ce Ioan Chirilă și Ioan Cupen ne-au părăsit, plecarea lui Radu Cosașu, la 92 de ani, marchează sfârșitul unei epoci. „Totodată”…

Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.