Viorel Filimon: „Mergem prin școli și, din păcate, vedem copii care abia merg, cât să nu se împiedice, iar unii sunt aproape de obezitate. Trebuie să schimbăm asta”

Ciprian Rus 14 august 2021

Olimpiada de la Tokyo a trecut, dar ecourile ei în sportul românesc sunt încă vii. Fiecare federație prezentă la Olimpiadă își analizează rezultatele și își pregătește proiectul pentru Paris 2024. Cum competiții importante sunt deja programate în perioada imediat următoare, analiza situației în care se află sportul românesc, în general, și fiecare disciplină în particular trebuie făcută cât mai repede. Și, desigur, cât mai onest.

Cu cinci participări la Jocurile Olimpice în calitate de antrenor și cu rezultate foarte bune în tenisul de masă, Viorel Filimon are un nume greu în sportul nostru. L-am invitat la o discuție cu cărțile pe masă despre ce trebuie să schimbăm în sportul românesc ca să depășim nivelul ultimelor două olimpiade, dar și despre ce e de schimbat în tenisul de masă pentru a trece la nivelul următor, acela al medaliilor olimpice, singurele care lipsesc din panoplia unuia dintre cele mai iubite și populare sporturi de la noi.

*

– Cum vedeți sportul românesc în momentul de față?

– Îl văd tot în jos, având în vedere că la nivel de școală generală doamnele învățătoare în loc să facă mișcare cu copiii, să îi învețe să alerge, fac exerciții de citire și de socotit la aritmetică. Faptul că profesorii de Educație Fizică la nivel de școli generale și licee aruncă acolo o minge, fără să caute calitățile motrice ale copiilor. Nu am speranțe că ceva se va schimba până când Ministerul Educației și cei care iau decizii nu acordă sportului, mișcării, orele necesare și un avânt pentru a putea să depistăm tineri cu calități deosebite pentru sportul de performanță. Indiferent câți bani se investesc în sport, până nu facem asta nu vom avea rezultate. De la sportul școlar, de la doamna învățătoare din clasa 0 și până la cea dintr-a IV-a trebuie pornit. Dacă domnii aceștia nu fac ceva să îmbunătățească sistemul de învățare și de depistare a acestor calități motrice, să învețe copilul să alerge, atunci nu va funcșționa. Mergem prin școli și, din păcate, vedem copii care abia merg, cât să nu se împiedice, iar unii sunt aproape de obezitate. Tot ce spun eu nu se poate face peste noapte, dacă factorii de decizie nu iau măsurile astea cât mai repede. Știm bine cât de greoi e sistemul la noi.

Acum 40-50 de ani, la școală aveam profesori de sport cărora le port un deosebit respect. Acum, la ora de Educație Fizică se face matematică, că urmează o testare. Azi așa, mâine așa, copilul nu învață să se miște. Părinții sunt ocupați, puțini acordă atenție sportului în viața copiilor. Din păcate, nu prea văd mari posibilități, dacă nu schimbăm repede ceva.

– Cum se uită românii la sport? Au fost comentarii că Ana-Maria Popescu a luat doar argint, nu aur. Înțeleg românii efortul sportivilor?

– Cu siguranță că nu înțeleg. Cum să înțeleagă când merg la muncă, vin la ora 5 și nu au timp sau nu doresc să se miște; sau nu au unde. Mulți vor să facă o alergare, dar porțile școlilor sunt închise cu lacăt, parcurile sunt neîngrijite. Din păcate, noi, românii din generația aceasta, nu mai avem o cultură pentru sport și respectul pentru cei care își sacrifică viața pentru sport. Un copil care începe la 5-6 ani să facă mișcare, ajunge la Olimpiadă la 30 de ani, are cam 15-20 de ani de efort, antrenamente zilnice. Că nu fac toți ce trebuie, că unii câștigă banii prea ușor pentru cât muncesc, că alții muncesc și au palmele bătătorite și nu câștigă cât câștigă alții care au prieteni sau pile și relații? Așa este. Însă noi, românii, în majoritate, nu apreciem efortul pe care îl fac acei sportivi care se califică la Olimpiadă. Faptul că te califici la Olimpiadă este un mare succes. La Olimpiadă nu  ajunge oricine! Noi, de exemplu, la tenis de masă am fost în primele 16 echipe din lume. Sunt vreo 200 și ceva de țări care participă la Olimpiadă, așa că faptul că ești în primele 16, faptul că intri în primele 8, faptul că te bați de la egal la egal cu vârfurile diferitelor discipline sportive este mare câștig pe care lumea nu îl înțelege. Lumea vrea doar să câștigi. Ar însemna că noi românii ne batem doar cu noi și, la final, noi câștigăm! Poate că în Europa facem asta la anumite discipline. Dar fără o legislație corespunzătoare, fără o bază sportivă în fiecare localitate, în care copilul, tineretul să fie atras spre sport e greu. Eu zic că mare lucru nu vom schimba, dacă nu ne schimbăm mentalitatea. Dacă toată lumea vrea ca Ana-Maria Popescu să ia numai medalii de aur este foarte greșit.

– Dumneavoastră activați într-un sport mai special, cu mari puteri asiatice, greu de bătut la olimpiade și mondiale. Dar avem ceva de învățat din lecția celor de la canotaj? De ce acolo se poate, iar la alte sporturi e mai greu?

– Este foarte simplu: canotajul e un sport în care, pornind de la niște calități motrice pe care poți să le dezvolți mai repede ca în alte sporturi, cu multă muncă, poți avea mai repede rezultate. Sunt sporturi mai tehnice, precum scrima, tenisul de masă, în care ca să poți forma niște jucători și să le imprimi calități pe care trebuie să le dezvolte în funcție de adversarul pe care îl au în față îți ia mai mult timp. 

Canotajul este un sport greu, este sport de tehnică și el, ai unghiul sub care intră vâsla în apă, contează cât de tare tragi, dar, totuși, sunt lucruri care se pot învăța mai repede. Niște sportivi cu gabarit, cu mentalitate, cu motivație pot să facă asta într-un ciclu olimpic. Pe când în tenis de masă sau în scrimă e imposibil să ieși campion olimpic, indiferent ce se întâmplă. Jucătorii chinezi care au câștigat și ceilalți care sunt în față, inclusiv Gemania, prin Dimitrij Ovtcharov, joacă tenis de la 6 ani și acum sunt trecuți de 30 de ani. Sunt 25-26 de ani de antrenamente zilnice pentru o medalie olimpică. Efortul fizic în canotaj este enorm, mental trebuie să stai foarte bine. Dar la tenis de masă mentalul joacă un rol incredibil, trebuie să dobândești acele cunoștințe tehnice pe care nu poți să le dobândești indiferent cât ești de dotat, în mai puțin de 6-7 ani. E imposibil! Și nu numai la noi, sunt multe sporturi în care nu poți obține performanță în mai puțin de 7-8 ani. Asta e marea diferență. Tot respectul pentru canotaj, suntem bucuroși pentru canotori, ne mândrim cu ei, dar nu putem compara sporturile între ele. Toate meritele și felicitările lotului de canotaj pentru rezultate și le doresc ca măcar ei să țină în continuare ștacheta ridicată, dacă celelalte sporturi ne lovim de probleme specifice.

La noi nu e ca la canotaj, să începi la 13 ani, la noi se începe la 6 ani, când trebuie să te ducă mama sau bunica sau fratele la sală, trebuie să te păzească de tot felul. Un copil la 16 ani se mai poate descurca cât de cât, măcar să meargă la sală. E altfel. Nu e niciun secret: toată lumea întreabă ce au chinezii, ce au asiaticii de nu pot fi bătuți la tenis de masă? Nu au nimic, am fost cot la cot cu ei la antrenamente, am fost și la meciuri la nivelul lor. Diferența o face competitivitatea lor: baza de selecție e de o mie de ori mai mare ca la noi. Dacă noi avem opt sportivi sau patru la un nivel, ei au 4.000 sau 400 la acel nivel, și atunci poți găsi doi-trei-patru care să-ți joace la orice moment la vârf de formă. Pe când la noi, o mică accidentare ne scoate din cursă. Vedeți Larisa Iordache! A tras, a încercat, nu a putut să concureze. Am văzut-o acolo cât s-a chinuit să poată să stea pe bucata aia de lemn de o palmă. Dar nu poți ține 40 de kilograme într-un picior accidentat cu câteva zile înainte. Tot respectul pentru ea, merită mai mult decât o medalie, care și așa nu e prețuită cum trebuie. O medalie la Jocurile Olimpice să nu fie o mândrie pentru toți românii?! E rușinos.

– În plan personal cu ce rămâneți după Jocurile Olimpice de la Tokyo?

– Cu atmosfera aceasta de sportivitate și competitivitate din satul olimpic, unde toți eram cu mască și restricții Covid, fără să ieși în oraș, fără să ai prea multă legătură în afară de cei din sat. Chiar dacă erau 8.000-9.000 de persoane, doar la masă sau pe drum – de la locul de cazare până la masă – ne întâlneam. În rest, deloc. A fost o Olimpiadă aparte față de celelalte patru la care am participat. Toată lumea cu mască, chiar și la masă aveam mănuși din plasctic cu care ne luam mâncarea. Această restricție parcă a umbrit acestă ediție, chiar dacă la nivelul sportului au fost recorduri olimpice și mondiale, au fost rezultate. Restricțiile au umbrit bucuria întâlnirii olimpice.

– Au trecut câteva săptămâni de la jocul pe echipe dintre România și Hong Kong. Cum vedeți acum, la rece, performanța echipei noastre?

– Inițial, am sperat că putem să jucăm bine. Am început foarte bine prin jocul de dublu, care a fost foarte disputat. Eliza Samara și Dana Dodean s-au autodepășit, au avut un final de set 5 formidabil, apoi Berni Szocs nu a arătat valoarea pe care o are, a pierdut detașat, doar într-un set a stat aproape și asta parcă a luat elanul întregii echipe. Eliza, apoi, parcă a dat mingea mereu în direcția opusă față de unde mi-aș fi dorit eu, unde discutasem cu fetele să joace, de unde și rezultatul pe care l-am avut.

Hong Kong a jucat un joc modern, în forță, viteză, cu schimbări de direcție, un joc surprinzător. Faptul că suntem pe locul 5 în lume pentru prima oară la Olimpiadă este un rezultat bun, dar puteam ajunge mai în față cu un loc sau două. Fetele au valoare, dar poate a apărut automulțumirea că am intrat în primele 8, alături doar de Germania din afara Asiei; în condițiile în care Germania are două chinezoaice, putem spune că am intrat în careul de țări asiatice: șase țări din Asia, noi și Germania, care are, de fapt, chinezoaice în lot.

– Se putea mai mult într-o zi mai bună?

– Cu siguranță! După meciul de dublu, a apărut o automulțumire, fără să mai forțăm ca să suprindem cu ceva jucătoarele din Asia. Părerea mea e că am jucat sub nivelul nostru. Dacă fetele se mulțumesc cu locul 5, eu nu mă mulțumesc cu jocul pe care l-am prestat. Chiar dacă se supără cineva, eu zic că puteam face mai mult dacă jucam ce trebuie. Una peste alta, faptul că am punctat în clasament cu două locuri 5, la dublu mixt și pe echipe, asta zice că suntem în prim-planul tenisului de masă mondial și toată lumea ne apreciază. Nu s-a luat medalie, dar erau șase mari forțe asiatice.

– Cum vedeți tenisul de masă românesc după această Olimpiadă? Urmează Europeanul pe echipe de la Cluj. Poate fi el un moment de repornire a motoarelor?

– Cu siguranță! De câteva zile s-au terminat Campionatele Europene de cadeți și juniori, unde rezultatele au fost din nou foarte bune, fetele s-au întors cu două titluri, junioare mari și cadete, băieții au luat și ei argint și bronz, avem vreo nouă medalii, ceea ce nu multe sporturi din România pot. După o analiză serioasă, pe care trebuie să o facem cât mai rapid la Federație, trebuie să putem schimba și îmbunătăți atât procesul de antrenament, cât și dorința sportivilor de a nu se mulțumi cu puțin și cu rezultate bune, dar nu de podium.

– Când începe noul ciclu olimpic? Vă doriți să continuați? Cu cine?

– În mod sigur fetele de la junioare și tineret au un cuvânt de spus, trebuie să ne gândim și la ele. Tenis de masă nu înseamnă doar o repunere a mingii în joc la nivelul mesei, înseamnă pregătire fizică, volum mare de muncă și tot ce trebuie să facem va fi analizat pe fiecare jucător în parte, ca să vedem cine poate răspunde la aceste cerințe. Dacă fetele se angajează și vedem că își fac programul cu îmbunătățirile pe care le vom găsi, vor continua. Cine nu poate să facă acest program, va renunța sau locul va fi luat de cei care pot să facă mai mult. Porțile sunt deschise pentru toți sportivii care vor să se implice.

– Vă plângeați acum un an că fetele care au avut titluri la junioare nu reușeau să concureze tridentul de titulare de la echipe. Ați mers la Olimpiadă cu Irina Ciobanu.

– Irina a mers doar ca rezervă, s-a implicat în antrenamentele cu cele trei titulare. Rămâne ca pe viitor, la competițiile la care vom participa, să arate că a învățat ceva din privit și din antrenamentele pe care le-am făcut acolo. Ne-am pregătit acolo și cu SUA, și cu China, care chiar ne-am luat la un patru contra patru cu ele. Am văzut foarte multe meciuri, inclusiv ale băieților, eu unul am înregistrat foarte mult din antrenamentele asiaticelor și, bineînțeles, vom încerca să punem în practică atât la nivel de juniori și cadeți, cît și la nivel de seniori, să vedem cine vrea să se implice în acest nou sistem de antrenament, care înseamnă foarte mult seriviciu, preluare și lovitura decisivă. S-au produs niște schimbări în ultima vreme, când pandemia ne-a ținut în afara competițiilor. Nu am mai putut vedea periodic nivelul la care eram cu pregătirea. A fost un dezavantaj mare pentru europeni. Ei, acolo, în Asia, centralizat au mai făcut competiții și cantonamente care au tras pentru continentul asiatic. Plus că nu am mai reușit să punem în permanentă balață adversarul cu noi. Nu știam pe unde suntem.

– Povestiți-ne puțin despre antrenamentul cu China. Cum stăm față de ele în condiții de antrenament?

– Fetele noastre au jucat de la egal la egal cu chinezoaicele. Și fetele lor, și antrenorul Chinei au fost foarte încântați de antrenamentul cu noi. Erau și suprinși de faptul cum au jucat fetele noastre. În mod cert, dacă am fi jucat cum am jucat cu China, am fi bătut Hong Kong-ul. Dar una e antrenamentul, când nu își pun în valoare serviciile, efectele, schemele de joc, altceva e meciul. Pentru că, pur și simplu, am făcut un antrenament de două ore, în care, pe rând, și unele, și altele, și-au etalat loviturile. Dar, în meci n-am mai reușit asta. E foarte mult de lucrat, pentru că trebuie să aducem în permanență antrenamentul la modelul jocului din timpul competiției. Eu, ca antrenor, am fost foarte nemulțumit chiar de ultimele 3 luni, în care am stat mai mult împreună. Nu s-au conformat acestei dorințe ale mele de a juca mai liber, mai aproape de condițiile de meci. Aici sunt lucruri care trebuiesc lămurite, iar dacă facem asta, atunci cu siguranță vom merge mai departe.

Mult timp nu avem la dispoziție. La jumătatea lunii septembrie e Top16 Europa, unde Berni și Samara vor fi acolo. E un concurs care califică pentru Cupa Mondială de individual, care va avea loc mai în iarnă. Iar imediat după va fi Campionatul European pe echipe de la Cluj. Avem maximum două săptămâni în care fetele măcar pregătirea fizică să o facă, chiar dacă la masă nu vor ajunge.

Fotografii: COSR / Cristian Nistor

***

Textul face parte din seria „Cum se face sportul bine”, serie pe care Lead – alături de o mână de invitați specializați în sport, comunicare, sociologie, branding sau politici publice – o așază spre dezbatere. Scopul îl intuiești: vrem să aflăm cum putem face sportul bine; cum putem să-l însănătoșim, cum îl putem înșuruba mai bine în societatea de azi.

În căutarea răspunsurilor, atacăm câteva teme esențiale din sportul românesc de azi: sportul și nevoia de performanță, sportul și nevoia de finanțare, sportul și rolul său comunitar. Pornind de aici, Lead va publica o serie de articole, opinii și interviuri care să ne arate tocmai asta – „Cum se face sportul bine”.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.