„Al doilea joc”. România frumoasă și deșteaptă a lui Ilie Dumitrescu, Selymes și Hagi din meciul cu Argentina

Într-un fotbal ca al nostru, care trăiește mai mult din controverse decât din planuri și rezultate, în care inclusiv puținele mari trofee – vezi Cupa Campionilor a Stelei din 1986 – tind să fie bagatelizate, avem, totuși, o mare certitudine: cel mai bun meci al Naționalei – și, probabil, și cel mai frumos – este optimea de finală împotriva Argentinei de la Mondialul din America. Reluarea oferită de Paști de către TVR ne-a reîmprospătat amintirile celor ce am prins acele vremuri, cu adevărat „de aur” – căci de-atunci și generației lui Hagi i s-a mai ras jos poleiala – iar celor care nu le-au prins le-a oferit prilejul excelent al contextului de atunci.

Sunt destui care consideră și azi meciul România – Argentina drept cel mai frumos din istoria Mondialelor. Un joc cu nerv – trei goluri în primul sfert de oră – cu tensiune, cu veritabil spectacol, cu acțiuni fulminante la ambele porți, cu un ultim sfert de oră pe muchie de cuțit, la 3-2 pentru România; un meci cu goluri fabuloase, goluri de top și în clasamentele Mondialelor și în istoria Naționalei, un meci cu vedete de primă clasă, precum Batistuta, Balbo, Ortega, Redondo sau Simeone, respectiv Popescu, Belodedici, Petrescu, Hagi și Ilie Dumitrescu, în cea mai bună zi a lui în tricoul galben.

Destul de discret în faza grupelor, Ilie Dumitrescu înscrie contra Argentinei două goluri de generic și îi dă o pasă magistrală lui Hagi, la golul al treilea. Ilie a făcut un meci memorabil! Dar: ar fi jucat el titular contra Argentinei dacă Răducioiu nu era suspendat pentru cumul de cartonașe galbene? Mai degrabă anecdotică, întrebarea caută, de fapt, un alt răspuns, legitim după „a doua lectură” a victoriilor cu Argentina și Columbia. Putea generația lui Hagi și Popescu să joace și altceva decât „la așteptare”, masată minute bune în propria jumătate? Putea să joace mai curajos, fără doi oameni la marcaj (Prodan și Mihali, lângă liberoul Belodedici) sau fără doi oameni la închidere (Popescu și Lupescu) și să forțeze un joc de posesie, de dominare a adversarului, cu Hagi, Dumitrescu și Răducioiu în față? Ne-ar fi adus asta mai mult succes în SUA ’94 și eventual la următoarele mari competiții? Și, în final: ce avem de învățat din jocul României la cel mai bun turneu final din istoria sa?

*

Ca să înțelegem situația României, fără a cădea în capcana de a gândi contrafactual, trebuie să vedem unde se afla, de fapt, Naționala înaintea marii sale întâlniri cu istoria de la Mondialul din State. După evoluția curajoasă de la Italia ’90, echipa noastră a trecut prin schimbări dramatice odată cu valul de transferuri în străinătate. Asta s-a văzut în eșecul lamentabil al campaniei de calificare la Euro 1992, dar și în drumul cu destule sincope din preliminariile pentru SUA 1994. Nici starea de spirit, nici încrederea în jocul nostru nu era la cel mai înalt nivel, după un parcurs care s-a lăsat cu demiterea selecționerului Cornel Dinu (2-5 în Cehoslovavia, 0-1 în Belgia) și în care calificarea s-a decis într-o deplasare tensionată, cu penalti tras de gazde în bară, în Țara Galilor.

De aici venea România, iar asta explică, în bună măsură, precauțiile pe care și le-a luat Anghel Iordănescu înaintea debutului contra impetuoasei echipe a Columbiei. 5-3-2 e formula-standard aleasă de Puiu Iordănescu. O veritabilă revoluție, după 4-4-2 jucat în urmă cu patru ani. Fundaș central în Italia, Popescu e urcat acum la mijloc, lângă Lupescu, iar între Mihali și Prodan e adus Belo, repatriat între timp după fuga în Iugoslavia de dinainte de Revoluție. Cu cinci oameni care știau bine apărarea, România lui Iordănescu era „betonată” defensiv. Mai mult, cu polivalența lui binecunoscută și cu plămânii săi neobosiți, Dorinel Munteanu ajuta și el în spate. Pe benzi, Selyms și Petrescu aveau și sarcini ofensive – Dan a și marcat cu SUA, Tibor a avut numeroase incursiuni în atac pe durata competiției -, dar prima cerință din fișa postului era tot apărarea. Nu e de mirare că Greg Mc Cracken de la „The Guardian”, un mare fan al acestui meci, creditează România cu un sistem de joc 4-6-0 în fața Argentinei. Umor britanic și nu prea.

Cu Hagi în plină vervă creativă, baleind din flancul stâng (de unde i-a marcat Columbiei) în flancul drept (de unde i-a pasat lui Dumitrescu și de unde i-a marcat Argentinei), cu preluări fine la marginea careului propriu și cu incursiuni pe centru (de unde i-a marcat Elveției), dar și cu Răducioiu în mare dispoziție de joc, Anghel Iordănescu știa pe ce și pe cine se bazează, știa că are explozia care să îi aducă goluri chiar și fără o posesie serioasă în jumătatea adversă. Cele 10 goluri marcate îi dau dreptate.

Pe de altă parte, în ciuda apărării solide, România a ținut poarta închisă într-un singur meci. Au fost și greșeli de portar, în ciuda unor intervenții salvatoare ale lui Prunea și Stelea, a fost și un penalti prea ușor acordat cu Argentina, dar „pasivul” Naționalei vorbește, până la urmă, și despre forța de atac căreia a trebuit să îi facă față România.

*

Sigur că, față de apărarea în patru din Italia, ajutată, la rându-i, de Lupescu și Rotariu, formula cu cinci fundași și doi închizători a lui Iordănescu poate părea prea prundentă. Dar judecăm acest sistem uitându-ne la fotbaliști care s-au consacrat chiar atunci – Mihali, Prodan, Selymes, Munteanu, Dumitrescu, Răducioiu, chiar și Hagi au făcut atunci cele mai bune meciuri ale lor la Națională – și care au crescut și mai mult ulterior. 

O consecință directă a sistemului a fost faptul că România a suferit în fața echipelor cu potențial ofensiv. Dar echipa lui Iordănescu era o echipă care știa să sufere. Și nu-l putem bănui pe selecționer că nu știa foarte bine asta și că nu se baza pe asta. În termen de sacrificiu, trupei din ’94 nu i se poate reproșa absolut nimic. Dacă ar fi jucat cu la fel de multă ambiție ca în 1994, generațiile de după (de aici nu excludem nici generația lui Hagi în 1996, 1998 sau 2000) ar fi avut, probabil, rezultate mai bune.

Și-apoi, mai e ceva, ceva nu am mai văzut de-atunci decât la tineretul lui Mirel Rădoi la Euro 2019 din Italia și San Marino. Defensiv sau ofensiv, pragmatic sau cinic, în orice moment al jocului și al scorului, echipa aceea știa ce joacă. „Noi, în 1990, am dominat Argentina”, spunea zilele trecute, pe bună dreptate, Gabi Balint, autorului golului de la Napoli. România ’90 merita să bată Argentina lui Maradona. Dar România ’94 a învins-o.

Cum a învins-o? Știind să sufere 5, 10, 12 minute, dar știind, la fel, ce să facă cu mingea când o intercepta. România ’94 nu pierdea mingea la a doua pasă, ca generațiile din urmă. Ieșea deștept cu ea și băga spaima în adversar la fiecare contră. Unii spun, azi, că România lui 1994 juca ceva în genul lui Atletico Madrid sub Simeone – și el pe teren la acel meci din optimi. Dar România de atunci era nu doar mai talentată și mai ofertantă în atac, ci și mai puțin cinică în apărare. În loc să miște mingea fără sens, conform tradiționalei „temporizări” românești, România ’94 a preferat să mute „temporizarea” în defensivă. Să stea și să adulmece greșelile adversarilor și să le speculeze, clinic, de câte ori se ivea ocazia.

Cu Ilie Dumitrescu recuperând o minge la 25 de metri de careul lui Prunea și pornind la atac, cu Selymes care explodase pe stânga ca într-o cursă cu el însuși – care avea să și fie o cursă cu el însuși – cu Hagi care, după o oră de joc în infernul caniculei americane, pornise de nebun în atac, România a predat, în 1994, cea mai frumoasă lecție de contraatac pe care ne-a fost dat să o vedem. Ilie nu s-a gândit nici o secundă să îi dea mingea lui Tibi, când singur nu mai putea avansa, așa că a frânat brusc, „temporizând” până la venirea pe dreapta a lui Gică Hagi. Pasă „pe poziție viitoare”, cum i-ar plăcea azi să ne explice expertului TV, și gol Gică, cu dreptul, din alergare, în prin fuleu: 3-1! România ’94 n-a fost doar frumoasă, a fost și deșteaptă.

*

După golul de 3-1 al României a urmat un sfert de oră de mare suferință. Apoi, după victorie, o altă suferință, mult mai mare decât cea fizică, după înfrângerea la loviturile de departajare cu Suedia.

La fel ca în ’90, la fel ca, mai târziu, în ’98, o echipă europeană a tăiat drumul alor noștri spre fazele superioare. De fiecare dată, a fost vorba de mici detalii, neimputabile stilului de joc. Cu Suedia am fost realmente foarte aproape de calificarea în semifinale, cu un gol în față cu câteva minute înainte de finalul prelungirilor și cu o primă ratare a lor la departajare. Patru ani mai târziu, croații, cu o echipă care avea să facă istorie, ne-au eliminat după un penalti absolut discutabil.

Dar faptul că România avea probleme în fața echipelor ermetice, europene, a fost una dintre limitele stilului nostru de joc, axat prea mult pe sclipirile lui Hagi. „Când nu mai știam ce să facem cu ea, i-o dădeam lui Gică”, povesteau mai mulți colegi din „Generația de Aur”. Contra formațiilor foarte disciplinate tactic, Hagi avea, fatalmente, rare ocazii de a scăpa din marcajul ferm. Oameni buni în față a avut mereu: Balint și Lăcătuș, Răducioiu și Dumitrescu, Adi Ilie și Moldovan. Dar parcă i-a lipsit mereu un coleg la mijloc care să preia din încărcătura jocului său. Sabău, care făcea asta în ’90, a ars repede, Lupu la fel, Panduru nu a ratat pasul decisiv spre titularizare chiar în 1994, la Mondiale. Ca să poată schimba stilul de joc din ’94, Anghel Iordănescu trebuia să găsească un om de creație suficient de bun ca să justifice sacrificarea lui Lupescu, Popescu sau Munteanu. Acel om nu a apărut sau nu a fost găsit, și acolo s-a încheiat discuția despre schimbarea modulului – oricum unul la modă atunci – și a stilului de joc.

*

Cu un singur „artist” la mijloc și cu mulți oameni „la sacrificiu” pe spate, România a fost foarte aproape de a se autodepăși, în toate cele trei ediții consecutive de Mondial din „anii buni”. A câștigat meciuri fanstastice și a fost mereu la un vârf de gheată de o performanță și mai mare. A făcut spectacol la fiecare ediție, chiar și atunci când s-a lăsat dominată: golul lui Balint cu Argentina, al doilea al lui Dumitrescu, tot cu Argentina, lobul lui Adi Ilie din ’98 contra Columbiei.

După aproape trei decenii, din fotoliu, e ușor să dai verdicte. În loc de „dacă și cu poate”, reluările TVR-ului, pe care le-am grupat sub titlul împrumutat de la filmul lui Corneliu Porumboiu, ne lasă cu sentimentul reconfortant că băieții aceia au lăsat totul pe teren, indiferent de adversar, indiferent de arbitri, indiferent de scor. Dincolo de sisteme de joc și mai departe de individualități, care vin și trec, atitudinea aceea e primul lucru de care avem nevoie pentru ca noua Națională să ne dea prilejul unor frumoase nostalgii, peste alte zeci de ani.

 

Foto: Sport Pictures