Adieu, monsieur le professeur: Arsène Wenger anunță sfârșitul unei ere la Arsenal

„Până la Highbury, vă rog.‟

Taximetristul londonez nu-l cunoaște pe omul care tocmai s-a așezat pe bancheta din spate. Nici nu are motive. Silueta prelungă și firavă a unui francez – accentul nu lasă loc de îndoială – vrea să viziteze stadionul lui Arsenal. Nimic ieșit din comun. La urma urmei, vorbim de campioana Angliei, o echipă care a luat titlul în cel mai dramatic mod cu putință cu câteva luni în urmă. Lucrul ăsta atrage atenție internațională chiar și în 1989, înainte să existe conceptul de turism fotbalistic.

Așa că taximetristul pornește la drum. Se oprește pe o stradă lungă, înghesuită din ambele părți de căsuțe georgiene. „Unde suntem?‟, îl întreabă confuz clientul de 40 de ani, cu alură de academic. „Am ajuns.‟ E greu să distingi arena de împrejurimile sale. Highbury e camuflat perfect în arhitectură, integrat complet în comunitatea care i-a dat viață.

Arsène Wenger coboară din mașină și se minunează de intimitatea asta. Antrenorul lui AS Monaco tocmai a poposit dintr-un cantonament în Turcia și vrea să vadă un meci. Taximetristul n-o fi știind cine e, dar David Dein, vice-președintele lui Arsenal, e ceva mai bine informat: „Mă interesa fotbalul internațional, deci auzisem de el. L-am întrebat dacă are planuri pentru acea seară. Mi-a răspuns că nu, așa că l-am invitat la cină cu niște prieteni.‟

Musafirul nu stăpânește încă engleza la fel de bine ca limba sa maternă sau germana. Noroc că, după masă, i se propune un joc de mimă. „A fost de acord să joace. Două minute mai târziu, reproduce scene din „Visul unei nopți de vară‟. Mi-am spus că tipul ăsta e deosebit, e diferit. Și așa m-a izbit, ca un fulger venit din cer: Arsène pentru Arsenal! E destinat să fie antrenorul nostru într-o zi.‟

Șapte ani mai târziu, pe 1 octombrie 1996, viziunea lui David Dein se transformă în realitate. Iar Arsenal FC și întreg fotbalul englez intră în epoca Arsène Wenger.

*

„Cine?!‟

Ăsta e cuvântul cu care a fost primit Arsène Wenger în Regatul Unit. Curiozitatea cosmopolită a lui Dein nu era tocmai atitudinea dominantă în fotbalul britanic. Proiectul Premier League intrase în al cincilea sezon și lumea din tribune începea să exerseze pronunțarea unor nume exotice – nu multe, dar familiare publicului larg: Gullit, Vialli sau Ravanelli veniseră din Serie A, un Hollywood sportiv în anii ’90.

Arsène Wenger venea din Japonia. Pentru Dein, asta era un plus: „Îți arată ce fel de om e, cât de aventuros e.‟ Pentru lotul pe care avea să-l preia, nu prea: „Who the fuck is that?‟ Cam așa arată prejudecata pe care nu doar Tony Adams, căpitanul de atunci, o recunoaște. Se cuvine, deci, ca tocmai el să fie un simbol viu pentru munca unui om al cărui nume se confundă astăzi cu Arsenal.

Lupta lui Adams cu alcoolismul nu era un caz izolat în fotbalul englez. De la mic la mare, cluburile aveau o nutriție bazată pe hamei, lucru cu care se confruntase și Alex Ferguson la Man Utd. Dar fundașul londonezilor trecuse la alt nivel. A fost nevoie de patru luni la zdup pentru ca Adams să realizeze că suferă de o boală serioasă. Și de un antrenor hotărât să-și transforme jucătorii în atleți pentru ca recuperarea să înceapă cu adevărat.

Martin Keown le povestește celor BBC: „A venit într-un moment în care eram pregătiți de schimbare. Era foarte șiret, nu ne dădea ne ordine. Pur și simplu aducea specialiști care să ne transmită mesajul, altfel am fi reacționat ca niște copii sătui de cicăleală. Un profesionist care să vorbească despre stretching și condiție fizică, altul despre dietă și vitamine.‟

De la bere la fresh; de la burgeri la paste; n-a durat mult până când strigătele de „We want our Mars bars‟ au amuțit. La fel și dubiile lui Keown că un „tip de treabă‟ ar putea câștiga trofee sau întrebări tăioase ca a lui Ferguson: „Cine se crede, venind din Japonia?‟ În locul lor au venit trofeele și spectacolul.

*

„Boring, boring Arsenal…‟

Pe bună dreptate sau nu, asta era reputația celui mai de succes club din Londra. Scoțianul George Graham câștigase mult pe Highbury, unde totul începea și se termina cu apărarea. Veterani ca Adams, Keown, Lee Dixon și David Seaman erau moștenirea lăsată pentru Wenger. Fotbaliști pentru care mingea însemna inamicul care trebuie respins. La 19 luni după prima ședință de antrenament condusă de francez, nu câștigaseră doar Premier League și FA Cup. Câștigaseră mai multe. „Am jucat la Middlesbrough, Blackburn sau Portsmouth și fanii lor ne-au aplaudat în picioare,‟ spune Darren Epstein, suporter și acționar la Arsenal.

Anglia fusese cucerită de un cocktail nemaivăzut. Înverșunarea lui Tony Adams îmbrăcată în eleganța lui Dennis Bergkamp; pasiunea lui Martin Keown temperată de sângele rece al lui Thierry Henry; munca grea a lui Lee Dixon desăvârșită de ornamentația lui Robert Pires. Și câte puțin din toate în silueta impozantă a lui Patrick Vieira. Era doar începutul.

În 2002, a mai venit o dublă pe drumul spre „magnum opus‟. „Sarcina mea ca antrenor e să înlesnesc frumusețea.‟ „Invincibilii‟ din 2004 au atins idealul platonic al lui Wenger. La peste un secol de la sezonul fără înfrângere al lui Preston North End, Arsenal trecea prin 38 de etape fără înfrângere. Probabil va mai trece tot atâta vreme până la următoarea ispravă comparabilă, dar seria de atunci era cât pe ce să se sfârșească înainte să înceapă cu adevărat. Bătălia de pe Old Trafford, așa cum a rămas în istorie, s-a terminat într-un 0-0 după ce Ruud Van Nistelrooy a ratat un penalti în ultimele secunde. Bucuria feroce a jucătorilor lui Arsenal, care l-au luat la îmbrânceli pe olandez, de parcă ar fi fost în curtea școlii, a rămas una dintre imaginile cele mai reprezentative pentru acel colectiv – blajini cu mingea, dar nu cu adversarul.

La fel și pentru cea mai captivantă rivalitate din era Premier League: Arsenal contra United nu era niciodată doar un meci între două echipe, era o confruntare directă între ultimii doi stăpâni din fotbalul mare. Relația simbiotică e descrisă perfect de Steve McClaren, într-un documentar produs de Channel 5: „Ferguson avea mereu nevoie de cineva cu care să se bată, de care să se plângă. Arsenal, Arsenal, Arsenal…WENGER!‟

Tot pe Old Trafford s-a încheiat și seria de 49 de jocuri fără înfrângere pentru Arsène, într-o furtună de încăierări și felii de pizza. Deși avea să mai urmeze o finală de Champions League, pierdută dureros în fața Barcelonei, declinul a început acolo, pe terenul inamicului număr doi din cariera francezului.

*

„Relația mea cu timpul e înfricoșătoare. Încă încerc să lupt împotriva lui. Mereu mi-e teamă să întârzii, să nu fiu pregătit. Trecutul aduce regrete, viitorul – incertitudini. Singurul moment care permite fericirea e prezentul.‟

Nu poți înțelege nimic din ultimul deceniu al lui Arsène Wenger fără să-i cunoști dușmanul arhetipal: timpul. Din prisma asta, povestea lui e o tragedie. De ce ți-e frică, de-aia nu scapi: într-un final, timpul l-a trădat.

Poate sună straniu să spui asta despre cel mai longeviv manager din sportul ăsta. Dar a doua jumătate a erei Wenger se confundă cu o mișcare tectonică pe care n-avea cum să o încheie cu reputația intactă. Nu el, cel care-a insistat cu atâta încăpățânare romantică asupra „unei viziuni idealiste a lumii.‟

E una din marile ironii că, tocmai în momentul în care Invincibilii lui Arsenal porneau la drum, în vara lui 2003, un anume Roman Abramovich își despacheta valiza peste drum și schimba ireversibil peisajul în Premier League. Între timp, Wenger se adâncea tot mai mult într-un rol aflat și atunci pe cale de dispariție. E greu să-ți mai imaginezi astăzi un antrenor care să se implice atât de mult în construcția unui nou stadion. Dar fiecare bucățică din Emirates, până la culoarea pereților în vestiare, poartă amprenta sa.

„Când ne-am hotărât să-l construim, am anticipat posibilitatea restricțiilor financiare, așa că m-am concentrat pe tineret. Am crezut că cea mai bună cale de a crea o identitate, de a-i integra pe jucători în cultura, convingerile și valorile noastre, e să-i aducem când sunt tineri și să-i dezvoltăm împreună.‟

Moderație și principii: o combinație care ar fi funcționat probabil în trecut, acolo unde sălășluiesc regretele. Viitorul, cu toate incertitudinile sale, promitea altceva. Banii, nu idealurile, au câștigat războiul în fotbal. Iar Wenger și Arsenal au plecat la bătălie nepregătiți și prea târziu. Până să se termine austeritatea, sutele de milioane zburau deja pe o piață scăpată de sub orice control.

Că portofelul a fost deschis în sfârșit, sub presiunea enormă din partea fanilor, nu schimbă faptul că Wenger nu se potrivea în filmul ăsta. În 2008, când Abu Dhabi prelua controlul la Man City, francezul spunea: „Nu cred că e corect să pierzi 100 de milioane de lire jucând fotbal. Nu cred că asemenea pierderi sunt sustenabile, nu vor fi acceptate. Dacă nu reglezi conturile, falimentezi și mori.‟ Un deceniu mai târziu, United tocmai a spart bariera de jumătate de miliard de lire la datorii, în timp ce City dispune de cuferele unuia dintre cele mai bogate state din lume.

Timpul nu i-a făcut favoruri lui Arsène. Dar poate că nici el nu trebuia să i se opună cu asemenea înverșunare. Mereu în căutarea fericirii prezentului, o parte din curiozitatea intelectuală care l-a dus în Japonia s-a pierdut. În locui ei, a rămas o iritabilitate necaracteristică. Ferguson, înainte de retragere și mai nou Jose Mourinho i-au scos peri albi unui om care n-a iubit niciodată cearta. Pe teren, s-a întâmplat opusul. Spiritul războinic din acea bătălie de pe Old Trafford nu s-a mai văzut de mult la Arsenal.

Decât pe bancă, unde Wenger a început să semene cu un „dictator‟ pentru mulți fani. Nu în ultimul rând, pentru că orice încercare de modernizare din partea conducerii s-a izbit de un râs batjocoritor: „Ce face un director sportiv? Dirijează traficul?‟ Trei cupe consecutive l-au păstrat mereu în bucuria prezentului, dar n-au putut masca neajunsurile cronice.

Nu după nadirul de anul trecut, când căderea din elită a fost confirmată simbolic de prima absență din Champions League sub Arsène. Nu când deasupra tribunelor zboară avioane cu mesajul „Wenger OUT‟.

*

„Simt că e momentul potrivit să închei la finalul sezonului. Către toți cei care iubesc Arsenal, aveți grijă de valorile clubului ăsta. Aveți dragostea și susținerea mea pentru totdeauna.‟

Nimic nu anunța vestea asta. N-au trecut nici două luni de când Wenger încheia două înfrângeri cu Man City în două competiții diferite cu cuvintele: „Cred în continuare că sunt omul potrivit pentru sarcina asta.‟ Uite că acum ne-am trezit la sfârșitul unei epoci. După 22 de ani, Arsenal va începe un sezon cu altcineva la marginea terenului.

David Hytner de la The Guardian crede că umbra unei posibile demiteri a fost decisivă. Mutările din culise, făcute de acționarul majoritar Stan Kroenke, susțin teoria asta. Au apărut titluri noi în ierarhie, nume pe care Wenger nu le-a mai putut lua peste picior. Sau poate că risipa recentă, ieșită din caracter, l-a făcut să simtă că-și trădează principiile.

Mai puțin ușor de digerat e ideea că apatia amorțită a suporterilor l-a rănit fatal pe antrenor. Locurile goale de pe Emirates sunt oricum motiv de panică pentru conducere, dar de vreme ce indiferența e adevăratul antonim al iubirii, asta îl va fi durut mai mult decât huiduielile și clipurile isterice de pe Youtube. Nu e un gând plăcut că povestea asta se poate termina cu o inimă frântă.

Mai ales când e vorba de o persoană fundamental bună, înainte de orice merite profesionale. Fostul portar Bob Wilson a izbucnit în lacrimi amintindu-și cum Wenger l-a ajutat să treacă peste moartea fiicei sale: „M-a rugat să mă așez lângă el în autocar. Și mi-a vorbit despre spiritul uman… Fără îndoial, e unul dintre cei mai mari oameni pe care i-am cunoscut în viața mea.‟ Tony Adams îi mulțumește încă – și o va face zi de zi – pentru susținerea care i-a permis să ajungă în punctul de a deschide o clinică de recuperare pentru alcoolici.

O persoană consumată de propriile obsesii, dar niciodată infatuată, potrivit lui Ray Parlour: „Nu se ia prea în serios. Odată eram în cantină și l-am văzut servindu-se cu o prăjitură. I-a căzut de pe farfurie, dar n-a observat. Cu toții ne holbam la el cum se îndreaptă spre masă cu farfuria goală și o furculiță. S-a așezat și, când să îmbuce, nu era nimic acolo. Ne-am prăpădit de râs împreună cu el.‟

O persoană care-l poate face pe Alex Ferguson să spună: „Fără îndoială că e unul dintre cei mai mari antrenori din Premier League, sunt mândru că am putut să-i fiu rival, coleg și prieten unui asemenea om.‟

Până la urmă, poate că povestea se va termina în glorie, în finala Europa League de la Lyon. Ar fi sfârșitul pe care-l merită Arsène Wenger, cel care i-a fost destinat lui Arsenal.