„Al doilea joc”. Despre o stare cu nume de țară: Italia Novanta

Pentru generația care a prins Revoluția, Italia Novanta a însemnat prima definiție palpabilă a libertății. În vara lui ’90, mulți dintre cei mai mari, trecuți de 18 ani, depășiseră deja vremea iluziilor. Piața Universității – care, peste ani, avea să devină kilometrul zero al bucuriilor noastre fotbalistice – era în fierbere.

Dar chiar atunci, în vara lui ’90, când, văzut de aproape, viitorul părea atât de incert, când salariul se devaloriza de la casierie până la magazinul alimentar, iar minerii aduși cu trenurile din Valea Jiului îți cărau bâte peste șale doar pentru că purtai ochelari cu rame groase și păreai intelectual, Italia Novanta, cu imnul exuberant al Giannei Nannini, pe care se derulau „intro”-urile fastuoase ale celor de la RAI, cu marile orașe și stadioane ale Cupei Mondiale, cu mirajul graficii moderne a celor de la Olivetti, cu pauzele publicitare în care rulau clipurile cu Adidas Torsion și Titan Ice – „Altă viață!” – cu toată culoarea Occidentului, care de-abia ni se devoala, în total contrast cu griul primelor luni de „tranziție”, Italia Novanta, prima mare competiție sportivă post-comunistă transmisă de Televiziunea Română Liberă (TVRL), cu comentatori care puteau să spună ce simțeau, cu Cristian Țopescu revenit pe post după ani de izolare politică, Italia Novanta era o ilustrată primită dintr-un viitor pe care ni-l doream cu disperare, deși habar nu aveam cum arată. Știam unde nu voiam să ne întoarcem, dar nu ne era clar spre ce tindem, și atunci a apărut, fabuloasă și fastuoasă, plină de viață, Italia Novanta, Italia „Nopților magice”.

Ne-am îndrăgostit cu toții, atunci, de o stare cu nume de țară: Italia Novanta. Italia Novanta e cea mai frumoasă țară în care am fost vreodată, o țară mitică, în felul țărilor pe care le descoperiserăm, înainte vreme, în cărțile despre Mondiale ale lui Ioan Chirilă.

*

Italia Novanta ne-a dat mult mai mult decât o proiecție despre România la care visam. Ne-a descoperit o întreagă lume. Într-o vreme în care antenele parabolice erau încă niște rarități, iar singurul post de televiziune, cel public, era sufocat de turbulenta actualitate socio-politică, comentariile sportive erau adevărate demonstrații enciclopedice. Aflai nume de jucători și de echipe, aflai cine se transferă, unde și pe câți bani, aflai nume de orașe și povești despre care nu ai fi citit, altfel, niciodată, în „Sportul Popular” de dinainte de 1990.

România, cu un mix de generații cu care Steaua și Dinamo bifaseră o victorie și o finală în Cupa Campionilor, respectiv o semifinală de Cupa Cupelor, revenea la o Cupă Mondială după două decenii și încerca să meargă, în premieră, în faza eliminatorie a competiției, dintr-o grupă infernală, cu Argentina lui Maradona, campioana mondială en-titre, URSS, vicecampioana Europei, și Camerunul, campioana Africii. Hagi, Sabău, Lăcătuș și Balint ne-au adus atunci primele bucurii ale acelui an dramatic. Sentimentul de bucurie dezlănțuită e o stare care se numește, la fel, Italia Novanta, o stare în care te transporți oricând, imediat ce Gianna Nannini începe să cânte „Notti Magiche”.

*

La 30 de ani de atunci, în plină pandemie, într-un moment în care – ce ironie a sorții! – Italia trece prin momente de cumplită suferință, TVR1 ne-a oferit, în ultimele două weekend-uri, printre alte selecții de meciuri care au făcut istoria fotbalului, și partidele jucate de România la Italia Novanta. 30 de ani între libertatea de atunci și recluziunea forțată de azi, 30 de ani între bucuria simplă de atunci și încordarea de acum, la fel, ani-lumină între jocul dezinhibat al Naționalei noastre și jocul chinuit din ultimul deceniu.

Dacă Italia Novanta a fost o bornă esențială, din toate punctele de vedere, în viețile celor care au prins Revoluția, reluările de pe TVR1 sunt, mai ales în contextul de acum, o bornă necesară în drumul spre necunoscutul care ne așteaptă după această criză – la fel de angoasant ca acum 30 de ani.

*

Multe s-au schimbat de la Italia Novanta. Victoria valora două puncte, nu trei ca acum. Jucătorii nu aveau numele pe tricouri, regula ofsaidului s-a schimbat de zece ori de atunci, portarul putea prinde cu mâna pasa unui coleg, arbitrii se îmbrăcau în negru, iar ghetele jucătorilor erau și ele, toate, din piele neagră. Iar barba, purtată de Maradona și de încă vreo doi colegi de-ai lui, trecea pe-atunci drept superstiție, nu era, ca acum, o modă.

Apoi, cadrul filmării era pătrat, nu extra-wide, grafica celor de la RAI afișa timpul de joc și scorul doar din 15 în 15 minute, iar montajele televiziunii italiene par, azi, niște stângăcii de youtuberi novici. Și comentatorul Cristian Țopescu se mira că golul argentinienilor din meciul cu România a fost reluat de șapte ori. Lupescu, Sabău și Popescu aveau 22 de ani, iar Răducioiu, titular în victoria de debut cu URSS, abia împlinise 20. Ce reguli U21?!

*

Strict fotbalistic, România Mondialului din ’90 continuă să fie o revelație și după trei decenii. O echipă omogenă, stăpână pe ea, debordând de talent, în cele mai bune momente ale ei la un nivel comparabil cu cele mai bune momente ale României ’94. Cu un 4-4-2 extrem de greu de interpretat, România a jucat deschis în toate partidele, indiferent de scor și de adversar, a făcut faze și a marcat goluri antologice și a propus fotbalului european câteva talente de primă clasă.

Fundaș central lângă Andone – evoluție foarte bună, dincolo de glumele de pe urma duelurilor cu Roger Milla – Gică Popescu a făcut un Mondial de senzație, cu eleganță, cu anticipație și cu niște ieșiri din defensivă efectiv demențiale. Regretatul Mișa Klein, peste orice fundaș stânga al Naționalei de atunci până azi; la mijloc, Neluțu Sabău, un companion debordant, cu dribling și pasă, dar și cu plămâni, cum Gică Hagi nu a mai avut alături în anii ce au urmat. Rotariu, punct fix în echipă, meci memorabil contra lui Maradona. Iar în față, Lăcătuș și Balint, în plină efervescență, agili și tupeiști, ca la loviturile de departajare de la Sevilla din ’86. Și ce rezerve aveam! Răducioiu, Mateuț, Lupu, Timofte sau Cămătaru, mult peste echipa din 1994.

Puțin i-a lipsit României ’90 să ajungă în sferturi, la fel ca România ’94. Sclipitor în multe momente, Gică Hagi nu a fost, în Italia, omul care să tragă după el echipa, cum urma să fie în America. A încercat multe, dar nu și-a calibrat tirul decât peste patru ani. Cu atât mai remarcabil efortul de echipă al „tricolorilor” din ’90. În plus, dacă noi, din fața televizoarelor, am fost absolut debusolați de experiența Italia Novanta, ce vor fi simțit jucătorii noștri, care trăiau acolo, pe viu, experiența, șicanați din toate părțile de impresari și de diverși intermediari care intrau peste ei în camerele din cantonament ca să le obțină semnătura.

*

La fel ca-n „Al doilea joc”, documentarul experimental în care Corneliu Porumboiu stă și discută cu tatăl său, cunoscutul fost arbitru și patron de club de fotbal Adrian Porumboiu, pe fundalul unei partide Steaua – Dinamo din iarna lui 1988, meciurile României de la Italia Novanta trec dincolo de observația și comparativismul tehnico-tactic, pot fi oricând puncte de plecare pentru divagări culturale, politice sau sociologice. Și lumea, și România, și fotbalul s-au schimbat, atât de mult, de atunci. Acum, fix acum, nu mai avem nimic din toate astea.

Azi, când ne-am mulțumi și cu Clinceni – Voluntari jucat la matineu, reluările de la Mondialul din ’90 sunt un prilej bun de resetare. Când toată nebunia asta va trece, vom redeveni poate, măcar pentru o vreme, copiii avizi de libertate care învățau capitalismul făcând schimb de figurine Pannini cu fotbaliștii preferați și visau să facă barem două duble cu ultimul model Etrusco, care trăiau bucurii mari la întâmplări mici și care descopreau lumea pe ritmurile Giannei Nannini: Italia Novanta.

Imagine: Sport Pictures