Cât a durat, a fost frumos: România rezistă o repriză în fața campioanei mondiale Franța, trebuie să caute puncte în celelalte meciuri

Dacă sunt cu adevărat și meciuri în care rezultatul poate să cadă în rândul secund, atunci acest joc contra Franței, campioana modială en-titre și cea mai bună echipă a ultimilor 20-25 de ani, va deschide lista. Nimeni nu se aștepta ca România să bată Franța astăzi, însă exercițiul acesta este profitabil chiar și așa. Naționala masculină de handbal a pierdut al doilea meci consecutiv în grupa de calificare la Euro 2020, dar măcar a reușit să enerveze Franța. Că apoi a trebuit să suporte și consecințele? Sigur, dar sunt multe lecții de învățat aici.

*

Cu mare intensitate în apărare – fără gol primit în primele 10 minute, perioadă în care Mihai Popescu, portarul lui St. Raphael, a fost excepțional -, și cu mult curaj în atac, România a vrut să uite repede de ratările cu Portugalia și a luat cu asalt poarta Franței.

La 4-0 pentru jucătorii antrenați de Manuel Montoya, marele Didier Dinard, unul dintre cei mai buni apărători pe care i-a avut handbalul masculin, astăzi antrenorul Franței, a fost nevoit să ceară primul timeout. Interesat mai ales să taie elanul adversarilor, aflați parcă în transă, fostul pivot n-a reușit să schimbe mare lucru. Dimpotrivă, România a crescut mai mult ritmul, a profitat de alte două intervenții speciale din partea lui Popescu și s-a dus 6-2 și apoi 7-3. 

Și ce schimbare față meciul pierdut acum câteva zile cu Portugalia! În locul anemiei din prima etapă au apărut viteza și încrederea că se poate. Numai această încredere – alături de energia aparte a sălii din Cluj – poate explica excelentele execuții ale lui Racoțea, Ghionea, Grigoraș sau Fenici. 

Doar că Franța nu e de pomană la nivelul la care este. Liniștiți, francezii au acceptat toate loviturile încasate, între ele și cele patru eliminări de două minute în primele 20 de minute, doar pentru a-și face apoi loc în meci. Pas cu pas, mai ales pe contre rapide, mai toate pornite din intercepție, campionii mondiali au revenit, au egalat la 9 și apoi, în ultimele patru minute ale reprizei, s-au dus ei la 12-9.

„De unde?!“ – asta s-a citit pe chipul colectiv al naționalei României, în drum spre vestiare. De unde și cum au revenit așa? 

Însă Franța n-a avut timp și nici chef de răspusuri, iar Montoya și băieții lui n-au mai reușit să păstreze intensitatea din prima parte și în a doua repriză. Chiar dacă ocazii au mai fost, chiar dacă reușitele individuale n-au dispărut cu totul, mingea n-a mai circulat atât de bine. Consecința? Defensiva Franței s-a transformat în zid, atacurile României s-au tot lungit, iar finalizarea a fost mai mereu forțată: ba de prea departe, ba cu blocaj pe mâna de aruncare. Și asta s-a văzut imediat pe tabelă – cu un singur gol primit în primele șapte minute ale reprizei, francezii s-au distanțat la 16-11.

România a găsit al doilea ei gol abia după o nouă eliminare de două minute în agresiva defensivă a Franței, dar adversarii au răspuns imediat, cu două goluri și eliminare de două minute la Popescu. 

De aici, umerii românilor au căzut, greșelile simple au început să se adune și publicul și-a pierdut și el glasul, conștient parcă că a fost frumos la început, dar va fi dureros până la final.

S-a terminat 31-21 pentru Franța, care a continuat să marcheze la foc automat în poarta unei echipe împăcate cu înfrângerea. Am văzut aeriene și duble aeriene, am văzut o apărare modernă, mereu avansată spre linia de nouă metri, am văzut handbalul total pe care Franța – care domină acest sport în ultimi 25 de ani – știe să-l joace.

Fast break turned in-flight goal for @LudovicFabregas as @FRAHandball stormed to a 31:21 win over Romania! #ehfeuro2020 #dreamwinremember pic.twitter.com/cs35Wnzg28

— EHF EURO (@EHFEURO) October 28, 2018

Cu ce rămânem?

La final, înfrângerea asta nu va mira pe nimeni. În schimb, echipa României a oferit câteva dovezi ale potențialului ei și, la fel de important, a reușit să șteargă din imaginea prăfuită arătată în Portugalia. Primele 30 de minute au fost bune, acolo s-a văzut intensitatea de care este nevoie pentru a juca de la egal cu echipele puternice ale handbalului de azi. 

E prima și cea mai importantă lecție a zilei: la nivelul lui de sus, sportul ăsta se joacă întrun ritm de speriat. La o intensitate pe care o poți atinge numai jucând contra echipelor puternice.

Așa că acest meci cu Franța chiar e mare lucru. Nu doar pentru ocazia de a admira, gură-cască, jocul celor mai buni – deși nici asta nu-i de colea! -, nici măcar pentru șansa de a ne măsura cu ei – făcut cu onestitate, exercițiul poate fi profitabil -, dar mai degrabă pentru a ne aduce aminte misiunea handbalui masculin din România: revenirea între cei puternici. 

Sigur că, privit în umbra rezultatelor din ultimii ani, sau chiar a înfrângerii clare din Portugalia, obiectivul ăsta pare dacă nu tras de păr, atunci cu siguranță foarte ambițios. Însă handbalul masculin francez, cu cele 19 medalii europene, mondiale și olimpice adunate în cei 25 de ani de când s-a instalat la vârful acestui sport, e o excelentă dovadă că marea performanță poate fi – și trebuie să fie – planificată. Fără adversare și fără obiective serioase, nu vom avea nici rezultate serioase. Iar Franța, a cărei tradiție în handbal e încă tânără, știe prea bine lucrul ăsta.

Într-un mai vechi și amplu interviu din presa britanică – interesată la momentul acela de creșterea unui sport care nu se bucura, înainte de Jocurile Olimpice de la Londra, de mare popularitate în Insulă -, Jean Brihault, unul dintre foștii oficiali de seamă ai EHF (forul european) și IHF (forul internațional), spunea că cel mai important lucru este planificarea. Mai precis, un masterplan de care să nu te îndepărtezi. 

Brihault povestea că nici generația lui, la mijlocul anilor `80, n-a fost grozavă, dar exact atunci s-au pus bazele unei dezvoltări care a lăsat alte mari națiuni handbalistice într-un nor de praf. Care a fost baza acestui plan în Franța? O simplă structură care să crească popularitatea unui sport ignorat atunci aproape complet. „Mai multă popularitate înseamnă mai mulți bani și o mai mare bază de selecție“, explică Brihault, fără pretenția că treaba asta cu popularitatea e simplă. Nu e, n-a fost nici într-o Franță amorezată până peste cap de rugby și fotbal, dar nu e nici imposibilă. „Trebuie să fii conștient că e posibil să decizi să fii mai bun și chiar să ai rezultatul ăsta. Creșterea nu poate fi o chestiune întâmplătoare, pentru că atunci rezultatele bune vor fi și ele întâmplătoare“, crede fostul internațional francez. 

Când el juca pentru naționala Franței, echipa nu era între primele 25 de puteri ale handbalului, însă mobilizarea a fost nemaipomenită. Și dintr-un cumul de măsuri agreate la nivel național, ca politici generale, cea care a dat rezultate excelente în Franța a fost creșterea numărului meciurilor amicale jucate contra echipelor de top. Altfel spus, francezii au investit serios în „a fura“ meserie de la alții.  Între țările vizate a fost și România, iar Alexandru Dedu, actualul președinte al FRH, știe treaba asta foarte bine: a jucat ani buni – cu mare succes – într-un campionat al Franței care-și datorează creșterea și importului de jucători și tehnicieni. 

„Gândiți-vă că naționala noastră juca de obicei contra Italiei și Finlandei. A trebuit să facem o adevărată schimbare culturală: de la mediocritate la o cultură a ambiției“, spunea omul care a încercat mai apoi, pentru o lungă perioadă, să organizaze mai bine întregul handbal european.

Din fericire, schimbarea de mentalitate nu trebuie să fie atât de abruptă și în România, unde handbalul încă este iubit cu fidelitate. Mai mult, handbalul românesc pare să fie (încă) primitor cu jucătorii și tehnicienii de la care poate fura know-how. Ce va ieși de aici? Care să fie așteptările rezonabile, obiectivele potrivite? Greu de spus. Poate că trebuie pornit de la ideea lui Brihault: trebuie în primul rând să decidem că vrem să fim mai buni.

**

Mai departe, Manuel Montoya va încerca să lege, și încă repede, o echipă capabilă să se bată până la capăt pentru calificarea la Euro 2020. Din păcate, vestea că Portugalia a câștigat (24-23) și în Lituania nu ajută prea mult. Așa cum știi, la turneul final din Suedia, Austria şi Norvegia se califică primele două clsate din fiecare grupă, dar și cele mai bune patru locuri trei din cele opt grupe. Momentan, România, fără puncte din primele două meciuri, se uită de jos în sus spre Franța și Portugalia, care și-au câștigat ambele jocuri de până acum.

Calificările pentru Euro se reiau în 2019, când echipa antrenată de Montoya, adus pe bancă pentru a continua munca lăsată în urmă de conaționalul Xavi Pascual, trebuie să caute trei victorii din dubla cu Lituania și returul cu Portugalia.

***

Obiectivul final al acestei echipe naționale este calificarea la Jocurile Olimpice de la Tokyo, în 2020. O ispravă ca asta s-ar traduce (ca o consecință) în reașezarea naționalei masculine în plutonul echipelor bune ale handbalui masculin, un contact pierdut pe la jumătatea anilor ’90. (De la ultima medalie internațională, un bronz mondial câștigat în Cehoslovacia, au trecut 28 de ani).

Așa cum știi, acest drum înapoi e lung și e complicat de ratările ultimilor ani, când România a căzut în anticamera sportului pe care l-a dominat în anii ’60 și ’70. Cele patru medalii de aur obținute la campionatele mondiale din 1961, 1964, 1970 și 1974 sunt amintiri prețioase, nimic mai mult; la fel și cele patru medalii olimpice, ultima câștigată la Los Angeles, în 1984.

FOTO Razvan Pasarica/SPORT PICTURES