Cristian Țopescu: vocea care ne-a povestit culorile în epoca televizoarelor „alb-negru”

Pare atât de îndepărtat totul, acum, în epoca megapixelilor, a stream-urilor pe telefon, a ecranelor uriașe, high definition, a televiziunii online, unde fiecare click e o altă posibilitate, unde muți de pe meci pe film, iar device-ul înregistrează continuarea partidei de fotbal, să o poți vedea în weekend, la o bere, cu prietenii.

Meciurile sunt filmate acum cu 50 de camere, Intel te mută, virtual, în orice unghi al fazei, poți să vezi ce vede în față atacantul când dă gol sau poți trăi disperarea fundașului căruia îi țiuie mingea pe la tâmplă, în drumul ei spre gol. Ai camere panoramice și filmări din aeroport, ai update-uri și livescore, ai tweet-uri deștepte ale celor mai acribioși statisticieni, iar sportivii înșiși își dau story-uri pe Instagram din intimitatea bucuriei vestiarului.

Ai totul la îndemână pentru experiența completă a unui mare eveniment sportiv, bașca, poți să muți pe un program străin dacă te obosesc inepțiile comentatorilor noștri.

Rămas bun, Cristian Țopescu! https://t.co/CgZKcmBgZl pic.twitter.com/RgRi21aw5H

— StirileTVR (@StirileTVR) May 15, 2018

Cristian Țopescu s-a dus azi și, tot cu el, moare o lume: lumea transmisiilor cu „pureci” și a televizoarelor cărora le „fugea imaginea” când îți era lumea mai dragă, lumea filmărilor cu două camere și a reluărilor cu „R”-ul pixelat, grosolan, bătând secundele în colțul din dreapta ecranului, vremea când singurele informații „alternative” le găseai în „Sportul <<roșu>>”, iar cronicile meciurilor jucate seara târziu de ai noștri nu mai prindeau închiderea ediției și apărea „a treia zi, după Scripturi”. Vremea când nu era decât un post TV, cu program de două ore – o oră jumate propagandă socialistă! – iar singurele spectacole neregizate „de sus” – câte erau neregizate, desigur – erau evenimentele sportive, la care mai puteai vedea uneori, cu coada ochiului, cum e prin Occident. Vremea transmisiilor alb-negru, în care ritualul cerea, la fiecare start de meci, să explici limpede, pe înțelesul tuturor, ce echipă e în albastru, adică în negru, și cine joacă în galben, adică în alb, „pe micile dumneavoastră ecrane”.

Ani și ani de zile, cu stilul lui răbdător și pedant, atent la detalii care, după Revoluție, au început, încet, încet, să ne pară obositoare, Cristian Țopescu a fost omul care ne-a povestit culorile. Era o lume secretă la care cu toții visam, în griul cartierelor și al ecranelor comunismului: privilegiat să fie acolo unde nici nu îndrăzneam să visăm, să vadă nuanțe pe care noi doar le puteam bănui, Cristian Țopescu asta a făcut, înainte de toate: ne-a făcut complicii lumii lui magice, pline de culoarea și farmecul marilor competiții planetare.

N-a ținut pentru el nici un detaliu, nici un cadru care scăpa regizorului de transmisie, nici cel mai mic amănunt de atmosferă de acolo, de la fața locului, la care, pe atunci, nici gând să fi avut altfel acces. Generozitatea și modestia lui – atât de contrastante cu morga vedetelor media din ziua de azi – l-au făcut, probabil, cel mai iubit om de televiziune din România anilor ’80-’90.

Deeply saddened by the news that Cristian Țopescu, a great Romanian sports commentator and patriot, has passed away. RIP pic.twitter.com/DtGrlUgQfD

— Rebega Laurentiu (@LaurRebega) May 15, 2018

Vocea lui ne-a făcut martorii câtorva dintre cele mai mari victorii ale sportului românesc, de la 10-le perfect al Nadiei la cursele epice ale lui Ivan Pațaichin și la meciurile de neuitat ale „Generației de Aur” la Italia Novanta și World Cup 1994.

Vocea s-a stins, treptat: a fost puternică atunci când sportul românesc a fost cel mai sus, a devenit tot mai dezamăgită, pe măsură ce sportul nostru a luat-o în jos. A fost curajoasă când curajul se plătea cu ani grei de „tușă”, a fost entuziastă când aveam nevoie, mai mult decât de orice altceva, de entuziasm, și s-a stins de îndată de oportunismul și relativismele de tot felul au început să ia „prime-time”-ul pe tot mai numeroasele televiziuni din România.

E atât de colorat, azi, totul în jur, la propriu și la figurat, că, pur și simplu, nu mai e nevoie de un om, nu contează cât de onest și de profesionist, care să ne povestească culorile…