Este Novak Djokovic pregătit pentru încă o perioadă de dominație? Dar noi?

Camelia Butuligă 20 august 2018
Fast
Împarte cu alții acest articol

Novak Djokovic se apropie periculos de forma lui maximă. În finala de la Cincinnati câștigată contra lui Federer, a etalat jocul monolitic și etanș cu care a sufocat circuitul în 2011 și 2015. Poate menține nivelul ăsta?

*

Când apare câte un meci între doi membri Big 5 e ca atunci când îți intră în playlist o melodie de Queen, Aretha Franklin ❤ sau orice altă voce legendară, după ce ai ascultat zile întregi doar muzică de radio. Din păcate (sau din fericire) aceste meciuri au fost rare în ultimul timp. Cu Wawrinka si Murray accidentați și Djokovic în derivă existențială, în ultimii doi ani, doar Fedalul a ținut capul de afiș al showului Tennis Greatest Hits. Însă oricât de multă chimie ar fi între Federer și Nadal, parcă se simte nevoia unei mici redistribuiri a match-upurilor. Măcar din când în când.

Recent, lucrurile au început să revină pe făgaș: ca niște dive care au avut nevoie de pauze departe de lume, dar acum încep să scoată din nou material, restul oamenilor din Big 5 își fac drum înapoi în inimile și playlisturile noastre. Andy Murray abia a început să joace serios meciuri oficiale, însă Wawrinka a avansat semnificativ pe drumul revenirii (a fost nevoie de trei seturi disputate pentru ca Federer să treacă de el în semifinale) iar Novak Djokovic se apropie periculos de forma lui maximă. Aseară, în finala de la Cincinnati contra lui Federer, am avut niște flashbackuri ale jocului monolitic și etanș cu care a sufocat circuitul în 2011 și 2015.

Spuneam mai sus că raritatea acestor ciocniri între Big 5 are și avantaje. E nevoie de perioade de lipsă pentru a aprecia lucrurile, pentru a avea timp să ți se facă dor de ele și pentru a le evalua mai clar când revin. Deși Federer nu a jucat aseară cel mai bun tenis de care este capabil, iar schimburile au fost decise în favoarea lui Novak de cele mai multe ori, până să se decidă am avut parte de jocul electrizant pe care acest match-up îl propune. Între toate combinațiile din Big 5, acesta este poate cel mai agresiv și egal: din punct de vedere al jocului, contrastul dintre stiluri face ca cel două jumătăți de teren să strălucească complementar și furios. Din punct de vedere mental, niciunul nu are complexe de inferioritate sau vreun respect exagerat în fața celuilalt, ambii se simt îndreptățiți să pretindă victoria și manifestările lor din timpul meciului nu lasă loc de îndoieli: Federer devine arțăgos și primitiv (aseară a primit avertisment pentru limbaj obscen), iar Djokovic intră în transă cu privirea fixă și maniacă a unui om care e gata de orice. Așa că tot meciul am avut un zâmbet larg pe față.

Dincolo de diferența noapte/zi între stilurile de joc și personalitățile lor, dincolo de miza meciului (Cincinnati era singurul Masters care îi lipsea lui Djokovic pentru a deveni primul jucător din istorie care le are pe toate), dincolo de istoricul lor plin de năbădăi, meciul ăsta mi-a reamintit cât de absurd de buni sunt ambii la acest sport numit tenis. Absurd, glorios, ridicol de buni. Djokovic a apucat meciul și l-a strâns de la început în cleștii săi tradiționali: retururile adânci, ritmicitatea loviturilor din spate, sângele rece al passing shoturilor. Pe lângă astea, a adăugat un serviciu ca o menghină din ce în ce mai strânsă, mai ales pe al doilea, cu care a avut un procentaj ireal de 78% de puncte câștigate. Federer a încercat să se smulgă din strânsoarea de piton a jocului djokovician cu înțepăturile scorpionice ale urcărilor sale la fileu și atacurilor din spate. Din păcate pentru el, acestea necesită o precizie și o claritate care i-au lipsit aseară (și toată săptămâna) și care pe parcursul meciului au fost reduse la zero de precizia metronomică a lui Djokovic.

 

Pe Treizecizero găsești declarațiile de după finală și așteptările pentru US Open

Abonează-te la newsletter
Happening now