Gică Hagi și cea mai grea meserie din lume

A fost cel mai bun în tot ce a făcut. Putea să trăiască o viață numai din gloria anilor ’90, din amintirile de neuitat de la Coppa del Mondo și din parabola aceea nemaivăzută nici înainte, nici după el, din meciul cu Columbia de la Mondialul american. Sau din imaginea aceea eroică cu el purtat pe brațe de colegi, cu mâna ruptă, după marea sa revenire la Națională și prima noastră victorie din istorie împotriva Ungariei. Și ar mai fi atâtea și atâtea momente în care a fost, pur și simplu, cel mai bun, și la Madrid sau Barcelona, cu șuturile sale de la jumătatea terenului însoțite de infinite „ole”-uri în drum lor, implacabil, spre plasa porților adverse, și la Brescia, în Serie A, unde a lăsat amintirea „vintage” a – poate – ultimului decar clasic după Maradona. Nu mai vorbim de Galatasaray, unde a fost, e și va fi „Comandante”…

În meseria de fotbalist, a fost cel mai bun de la noi. De șapte ori numărul 1 în România, de două ori golgheter în Liga 1 și o dată în Cupa Campionilor, prezent în „all-star team”-ul Mondialului din 1994 și în top 5 Balonul de Aur în acel an, câștigător de mari trofee europene cu Steaua și Galatasaray.

Putea să trăiască numai din gloria de fotbalist, dar și-a dorit mai mult. Și-a dorit să fie cel mai bun și în meseria de antrenor. Ironizat de mulți după eșecul dramatic al Naționalei în barajul cu Slovenia și privit cu neîncredere de și mai mulți după episoadele Steaua și Galatasaray, Gică s-a ambiționat și mai mult. Și pentru că nici un patron de club nu-i putea oferi încrederea și răbdarea de care avea nevoie ca antrenor, Gică Hagi a ales să devină, mai întâi, patron.

A construit de la zero, din banii câștigați ca fotbalist, o super academie de fotbal, iar apoi, pe măsură ce copiii creșteau, le-a făcut loc la Viitorul, clubul pe care l-a înființat pe fundația Academiei.

Cu transferuri spectaculoase în țară și afară, cu jucători de bază la toate loturile naționale, cu 33 de fotbaliști tineri, „absolvenți” de academie promovați în ultimii ani în Liga 1, Gică Hagi nu mai are nevoie de nici o confirmare a faptului că e cel mai bun în meseria de manager.

Iar succesul ca manager a fost dublat, anul trecut, și de succesul pe banca tehnică. Câștigător al Ligii 1 cu o echipă de puști, Gică Hagi a fost desemnat, pe merite incontestabile, cel mai bun antrenor român al anului 2017. După 16 ani de ironii și rezerve, Gică Hagi dădea lovitura și în meseria de antrenor.

Dar Gică vrea și mai mult. Iar ultimul său mare pariu – de fapt un pariu care îl urmărește de mai bine de 10 ani – poartă același nume pe care el, Gicanul, cu munca, talentul și pasiunea lui arzătoare – l-a făcut sinonim cu excelența: Hagi. Ianis Hagi.

Sunt ani de zile de când, cumva încurcat, știind prea bine că nimeni nu-l va crede, Gică Hagi încearcă să ne convingă că fiul său este mai bun chiar decât era el la vârsta lui. Că e mai cuminte, că e mai muncitor, că e mai talentat, că lovește mingea cu ambele picioare cum ar fi vrut el să o facă în anii ’90, dar nu putea.

Crescut cu dragoste și cu mare grijă, Ianis a fost văzut ca lider al generației lui și la Viitorul, și la loturile de juniori. Dar marea sa explozie s-a lăsat mereu așteptată, iar promovarea drept căpitan al Viitorului a fost văzută mai mult ca o forțare a tatălui-antrenor-patron decât ca o emanație naturală a vestiarului.

Ajuns la 18 ani, Ianis avea nevoie, în fine, de o provocare care să dea măsura talentului său. Tatăl-antrenor-patron a chibzuit îndelung până să-l vândă, pentru o sumă spectaculoasă, 2 milioane de euro, la Fiorentina. Echipă tânără și ambițioasă, Fiorentina, locul unde ultimul nostru mare decar, Adi Mutu, este o legendă, părea a fi locul ideal pentru confirmarea lui Ianis Hagi.

Numai că mult-așteptata confirmare nu a venit. Remarcat adesea la echipa Primavera și în cantonamente, Ianis nu a bifat nici măcar 90 de minute în tricoul „viola” al primei formații. Au fost luni infernale pentru tatăl-antrenor-patron, care, aflat în culmea gloriei la el acasă, în Liga 1, putea fi adesea văzut, în tribunele anonime ale meciurilor „Primavera”, urmărindu-și, retras, închis în sine, într-un colț de gradenă, ca un tată oarecare, fiul jucând pentru echipa a doua a Fiorentinei. Cum se terminau meciurile Viitorului, cum sărea în avion cu destinația Italia. Ca și cum reușitele sale ca antrenor și patron n-ar fi fost întregi fără satisfacțiile sale de tată și mentor al lui Ianis Hagi.

Iritat să tot aștepte ca Fiorentina să-i dea lui Ianis șansele pe care el, Gică, credea să fiul său le merită, tatăl-antrenor-patron a jucat totul pe o carte în iarna aceasta. A mers la Fiorentina și și-a răscumpărat fiul, în condiții mai costisitoare decât atunci când l-a vândut și l-a readus acasă. I-a redat tricoul cu numărul 10 al Viitorul. „Șase luni, Ianis Hagi va juca în Liga 1, la Viitorul. Ne-am recâștigat căpitanul”, a spus Gică Hagi, suflecându-și mânecile cămășii ca pentru un nou început.

A făcut bine Gică atunci când a intervenit, a câta oară, atât de direct în destinul fotbalistic al lui Ianis? Era mai bine să nu se bage și să-l lase să joace undeva în Serie B, unde l-ar fi trimis delegații Fiorentinei? Nu riscă prea mult să se compromită ca antrenor și manager pariind atât de nebunește pe calitățile – incontestabile, altfel – ale fiului său? În vreme ce Răzvan Marin, Cristi Ganea sau Florinel Coman au cariere ascendente, mai-celebrul lor lider de generație, Ianis Hagi, face un pas în spate.

Urmează șase luni – sau poate mai mult, poate un an – care vor da, dacă nu un răspuns clar, sigur o direcție la nerăbdarea noastră și la neliniștea lui Gică Hagi. Acum că nu mai are nimic de demonstat nici ca jucător, nici ca antrenor, nici ca manager, Gică Hagi e în fața celei mai grele provocări din viața sa. A excelat în toate meseriile sale, dar nimic din toate astea nu te poate pregăti pentru cea mai grea meserie din lume. Meseria de părinte.

Fotografii de Răzvan Păsărică / Sport Pictures