Putem repeta povestea Luceafărului, experimentul care ne-a dat cea mai bună generație din istorie?

Ne-am obișnuit să îi spunem „Generația de Aur”. Fără precedent și, din păcate, încă neegalată, performanța de la Mondialul din SUA a lui Hagi, Belodedici, Popescu și ceilalți merită, fără îndoială, toate superlativele pentru bucuria pe care ne-a adus-o.

Dar dacă, în locul superlativelor, am numi generația asta chiar după argumentul ei de forță? Adică după experimentul care, gândit cu două decenii mai devreme, a făcut posibilă apariția și explozia sa, ca și singura noastră medalie obținută vreodată la nivel de echipă națională de fotbal: bronzul la Mondialul de Tineret din Australia ’81.

„Luceafărul” e numele experimentului care ni i-a revelat și crescut pe câțiva dintre cei mai mari jucători ai anilor ’80-’90, de la Andone și Rednic la Balint, la Belodedici sau Hagi și Gică Popescu, pe lângă alte zeci de jucători de top din istoria fotbalului nostru. Proiectul a însemnat transformarea selecționatelor de juniori și de tineret ale României în echipe de club, cu jucători cantonați permanent la București și înscriși în campionate dure, de seniori, în diviziile C și B, încă înainte de vârsta majoratului. Descoperiți, mulți, pe la cluburi „no name”, obligate să bage juniori în teren, acești tineri au avut ocazia să joace sezoane întregi împreună, au câștigat curaj și omogenitate înaintea marilor confruntări internaționale și ne-au adus, în final, dincolo de performanța din Australia (medalie la Mondialul de Tineret din 1981), scheletul Naționalelor de la Mondialele din 1990, ’94 și ’98.

Am fost curioși să găsim asemănările și deosebirile dintre mult-lăudatele generații U19-U21 de azi și generațiile de top cu care sunt comparate ele acum. Așa că ne-am întors în urmă cu 40 de ani pentru a readuce la lumină povestea unuia dintre cele mai ambițioase proiecte din fotbalul nostru și a uneia dintre echipele de referință din istoria fotbalului românesc: Luceafărul.

*

Retras din Federație acum aproape doi ani, Dan Ionescu este „nașul” Luceafărului. Om de fotbal cu „ștate” vechi, nea Dan, cum îi spune lumea, vorbește despre fenomen cu generozitatea celui care a văzut multe la viața lui. Nu-i place stridența autopromovării PR-istice din zilele noastre, nu-i plac nici pretențiile unora care cred c-au inventat ei, acum, mingea rotundă. 

„Când am ajuns eu în Federație (la jumătatea anilor ’70), exista un singur campionat de juniori, cel al Republicanilor, cu 16 echipe. Nimic, în rest, nici regulamente nu existau. Le-am făcut eu, ajutat de profesorul Traian Tomescu. Tot noi am fost primii care am cerut cluburilor din ligile inferioare să joace cu juniori în teren”, povestește nea Dan.

Impunerea juniorilor în echipele de start din diviziile C sau B era doar pregătirea terenului pentru ceea ce urma. Oficialii din FRF erau obsedați să găsească o soluție prin care să crească rapid performanțele internaționale ale echipelor de juniori și tineret ale României. Modele de afară nu prea se găseau la mijlocul anilor ’70. Dar Ionescu și colaboratorii din FRF au găsit modelul chiar la noi în țară.

„Ideea a apărut prin 1976. Și, sincer vă spun, am copiat modelul de la lotul național de gimnastică”, recunoaște, franc, cel care avea să devină președintele viitorului club Luceafărul. Care era, de fapt, ideea? La fel ca la gimnastică, cei mai buni tineri fotbaliști urmau să fie luați de la echipele de club și integrați într-un program centralizat. În gimnastică, modelul producea din plin. Dar în fotbal, sport de echipă, pregătirea centralizată, în regim de club, ar fi fost încă și mai importantă!

„Liceul de fotbal”

Venit la Federație via Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport de la Sectorul 3, unde tocmai pusese pe picioare o bază sportivă pentru copii, Dan Ionescu era cel mai potrivit să-și asume acest proiect. Avea relații în Partid, avea relații în ministere, fără de care nu se putea mișca nimic, avea mână liberă de la Federație. Și în numai doi ani, în 1978, Luceafărul era pus pe roate.

„Sistemul era foarte bine pus la punct. La Luceafărul aveam casă, aveam școală, aveam masă… Aveam vestiare, echipamente, terenuri, tot. Era ca acum la Gică Hagi, ca la Academie. Că doar Gică a fost și el cu noi la Luceafărul”, îmi povestesc Miodrag Belodedici și Sandu Preda, buni prieteni și azi, la 40 de ani după ce au debutat la Luceafărul.

Dan Ionescu știa că nu poate reuși în acest proiect fără a pune educația lângă performanța sportivă. Așa că a gândit proiectul clubului Luceafărul pe patru generații de vârstă, corespunzătoare claselor IX-XII de liceu. Intrai la grupa cea mai mică a Luceafărului la 14 ani, ieșeai imediat după majorat, la 18 ani, după ce „absolveai”, dacă aveai valoare de lot național U19, clasa a XII-a și, împreună cu ea, liceul.

Ca să-și pună planul în aplicare, Dan Ionescu a identificat un cămin de nefamiliști rămas nefolosit, chiar în apropierea Liceului Electroaparataj. Primise deja acordul Ministerului Educației ca juniorii de la loturile naționale de fotbal să fie elevi la Electroaparataj, așa că noul „cantonament” a picat la fix. Problema mesei era și ea rezolvată, jucătorii urmând să mânânce la „23 August”, la centrul olimpic, acolo unde făceau și antrenamente. Totul era pregătit. Mai trebuiau găsiți tinerii fotbaliști și mai trebuiau convinse cluburile să-și lase pe mâna Federației cei mai buni dintre copii.

Selecția: Balint cu frumosul, Hagi cu forța

„Ca să-i putem strânge pe jucători și să facem loturile naționale, cluburile care ne lăsau copii la lot nu mai trebuiau să joace cu junior în teren”, explică Dan Ionescu. Era un avantaj important, multe cluburi își doreau să scape de corvoada juniorului, pentru a-și putea atinge mai ușor obiectivele.

Dar „schema” nu a funcționat de fiecare dată. „Chiar eu l-am suspendat pe Gică Hagi pentru că antrenorul său, Iosif Bukossy, nu i-a dat voie să vină la Luceafărul! O jumătate de an, Gică a jucat pe fals, el fiind, de fapt, suspendat. Știam că joacă, dar dacă îl raportam lua 5 ani suspendare și dispărea din fotbal. Tatăl lui mi-a promis că de anul următor mi-l dă la Luceafărul, ceea ce s-a și întâmplat”, dezvăluie Ionescu unul dintre „meciurile” din culisele noului proiect Luceafărul.

Pentru ca puști precum Gică Hagi să fie ochiți de Luceafărul, uneori peste capul propriilor cluburi, Federația a pus la punct un sistem de scouting în toată regula. „Erau 12 oameni plătiți de federație, referenți zonali, toți antrenori. Pe ei îi puneam secunzi ai loturilor naționale în deplasările în străinătate. Mergeau și învățau, vedeau ce se cere concret la selecție, vedeau care era nivelul internațional”.

„La selecții, la o categorie de vârstă veneau 80 de copii și rămâneau 25 la tabăra națională, care se făcea la Târgu Neamț. Cine avea mai mulți jucători selecționați, rămânea să facă pregătirea cu copiii. Plata era făcută de Federație, exclusiv! Când apărea câte un copil slab la selecție, îl luam deoparte pe referentul zonal și îi ziceam că nu îi mai vine prea curând rândul la deplasări în străinătate. Totul era cu voturi, ei, cei 12 referenți, votau jucătorii, centralizau voturile și rămâneau cei mai buni. Pe unii i-am prins cu șmecherii – pune-l pe al meu, că ți-l pun pe al tău!. O dată au făcut asta, apoi au zburat!”, îmi dezvăluie fostul președinte.

Gabi Balint își amintește și azi ziua primului trial județean de la Luceafărul. „A venit la Bistrița nea Titi Ardeleanu, marele descoperitor de talente, și m-a băgat și pe mine să joc vreo 10 minute, apoi m-a scos. Căzuse cerul pe mine, nu înțelegeam ce prostie făcusem. Apoi mi-a spus că i-a fost de ajuns să vadă ce pot în 10 minute… I-au chemat apoi cei de la Lucefărul pe părinții mei și i-au întrebat dacă pot să mă ia la București”.

Atmosfera: masa cu Nadia Comăneci, cantonamente cu profu’ de Mate

„Atmosfera de la lot era extraordinară! Copiii locuiau împreună, erau prieteni, și-ar fi dat viața pe teren unii pentru ceilalți. Erau mai mult decât un club, că loturile naționale tot ei le formau”, spune Dan Ionescu, iar Belo și Sandu Preda confirmă. „Am luat un televizor color – și știți cât de greu era asta în vremea respectivă! – și le-am făcut antrenorilor o cameră la Electroaparataj. Aveam șapte antrenori și făceau cu schimbul noaptea, să stea cu jucătorii. Aveam femeie de serviciu angajată, dar jucătorii își făceau singuri paturile, își făceau singuri curat. Gică Popescu își aduce și acum aminte că ieșea afară, sâmbăta, să spele linoleumul. Hagi, la fel! Nu era de glumă”, povestește fostul președinte. „Băieții mai ieșeau seara în oraș, dar la ora culcării erau toți în cantonament. Nu am avut niciodată probleme de genul ăsta, nu am avut probleme cu băutura, nu am avut nici un jucător care să fumeze. Nici în ziua de azi copiii de atunci de la Luceafărul nu fumează”.

„Se termina anul școlar, făceam banchete cu toții. Unul nu a rămas repetent vreodată. Colaborarea cu ministerul și cu liceul erau extraordinare. Proful de mate era bolnav după fotbal, proful de română, la fel, era delegatul echipei, mergea și făcea foaia de joc la meciuri! Venea cantonamentul de iarnă: profii de română, matematică și engleză veneau cu familiile în cantonament la Sângeorz Băi. Stăteau câte două săptămâni și lucrau cu copiii și în vacanță. Pe asta de la nemți am copiat-o. Copiii noștri erau majoritari în clasele lor, iar antrenorul Adrian Boingiu le-a fost unora diriginte. Așa a ajuns el în federație și a rămas la lot și acum”, îmi dezvăluie Dan Ionescu.

Pentru tinerii fotbaliști, noul mediu era extraordinar. „Îmi amintesc cu mare plăcere că trăiam într-un cerc de sportivi de performanță. Mergeam la masă la 23 August și ne întâlneam mereu cu ei. Te simțeai altfel, era Nadia acolo, era Nicu Vlad, erau handbaliștii, rugbiștii, mari campioni, care realizaseră ceva în viață. Trăiai printre niște nume care meritau respect și care te făceau să te gândești că tu nu ai realizat încă nimic și că trebuie să tragi ca ei”, îmi povestește Belo.

Generația călită în Divizia B

Dacă bobocii din generațiile mici jucau în campionate dedicate vârstei lor, internaționalii de tineret din clasele a XI-a și a XII-a jucau în Divizia C, respectiv în Divizia B.

Dan Ionescu deschide o mapă din vraful de pe biroul său și îmi arată rezultatele Luceafărului din ediția ’79-’80 a Diviziei B: 0-2 cu Petrolul, 4-0 cu Pandurii, 4-2 cu Mecanica Fină, 0-0 cu Rapid, 2-1 cu Gaz Metan, 0-1 cu Progresul, 1-1 cu Flacăra Moreni, 4-3 cu Poiana Câmpina, 1-4 cu Autobuzul, 3-1 cu Carpați Mârșa. Convenția era că meciurile cu Luceafărul nu se punctau în clasament, dar la rezultatele astea, generația ’79 ar fi stat bine de tot în clasament.

„Se juca fără puncte, dar prime de joc primeam și noi, primeau și ei. Atunci i-a dat unul de la Rapid, într-un meci jucat pe Republicii, o palmă lui Gică Hagi, care le dăduse gol de la 40 de metri. „Bă, noi avem familii, ne scoți banii din buzunar!”, își amintește Dan Ionescu. „Se juca pe bune!”.

Belo și cu Sandu Preda zâmbesc când îi întreb de meciurile din divizia B. Erau colegi pe linia de fund, unul libero, celălalt la marcaj, și știu bine cum se punea osul în B pe atunci. „Erau jucători buni pe atunci și în Divizia C, dar mai ales în Divizia B. Iar să înfrunți astfel de jucători te învăța jocul. Primele cinci din Divizia B de atunci s-ar fi bătut azi la play-off. Iar ei jucau pe primă, nu jucau la mișto. Ei aveau 24 de ani, noi 17, dar ne băteam cu ei. Ne mai și menajau unii, dar dacă erai mai rău, te mai puneau la punct. Mai făceam un egal, eram mândri, prindeam încredere. Dar am mai și câștigat pe la Târnăveni, pe la Oltenița”, își adună amintirile cei doi.

„Era o primă de vreo 400 de lei la victorie, dar motivație mai mare decât să joci la echipa națională și să joci afară ce îți trebuia? Reprezentai România, iar când terminai junioratul ajungeai la o echipă bună. Toată lumea își dorea Dinamo sau Steaua. Acolo te simțeai fotbalist”.

„Noi, cu Luceafărul, am jucat pentru Buzău doi ani, și un an pentru Petrolul. Jucam în deschiderea echipelor mari, iar prim-secretarii PCR veneau să aducă primele personal. Își puneau ședințele de partid în tribună și toți membrii plăteau bilet, inclusiv prim-secretarul. Am jucat cu 9.000 de oameni în tribună. La Buzău veneau mai mulți spectatori la echipa noastră decât la seniori. Luceafărul era o echipă foarte iubită! La Petrolul, la fel. Stăteam la Plopeni și jucam acolo. Era fabrică de armament în oraș și venea toată lumea să ne vadă, era un eveniment când jucam acolo”, rememorează nea Dan momentele frumoase din viața Luceafărului. „Dacă nu trăiam astfel de momente tu crezi că mai umblam eu azi cu toate mapele astea după mine?”, se amuză el.

„Vederi” din Australia: amintirile „Generației de bronz”

Dan Ionescu a trăit clipe minunate alături de puștii de la loturile de tineret ale României. Dar a fost „săltat” din delegație tocmai la cel mai important turneu al Generației Luceafărul, Mondialul de Tineret din ’81, din Australia. „Ne făcuseră și costumele, dar, până la urmă, nu am mai mers”. Nici antrenorul care calificase acea frumoasă echipă, Nelu Nunweiller, nu a mers în Australia, echipa fiindu-le încredințată, de sus, lui Constantin Cernăianu și Dumitru Macri.

„Performanța Generației Cangurilor, cum a fost ea numită, a fost și cu multă șansă. Cu siguranță că nici în epocă, și nici azi nu s-ar fi discutat atât despre Luceafărul dacă nu ar fi apărut acea calificare la Campionatul Mondial. Dar e un lucru pe care puțini îl știu: acea calificare s-a decis cu banul, în Germania, după o egalitate perfectă cu Portugalia. S-a dat cu banul, cu Ion Nunweiller de față, iar Nelu a pus piciorul, românește, pe ban atunci când trebuia și a ieșit cum am vrut noi”, dă din casă Dan Ionescu.

Dar echipa calificată cu banul a făcut senzație în Australia. Egal cu Brazilia în deschidere (1-1, gol Zamfir), 1-0 cu Coreea de Sud (gol Sertov), 1-0 cu Italia (gol Gabor), toate astea în grupe. Apoi 2-1 cu Uruguay în sferturi (ambele goluri Gabor) și 0-1 în semifinale cu Republica Federală Germania. În finala mică, același Gabor, „Balonul de Aur” al competiției, a marcat golul pentru medaliile de bronz, obținute în detrimentul Angliei.

„În Australia, aveam deja trei ani de Luceafărul. Aveam relații de joc extraordinare. Erau acolo cele mai bune echipe. Grupa a fost foarte grea. Apoi am jucat cu Uruguay, cu Francescoli cap de afiș, care era favorita Mondialului. Am avut mare ghinion cu Germania, am avut bară, iar în prelungiri ne-au dat ei gol. Nu meritam să pierdem, iar finala cu Qatar era rezolvată. Meritam să fim campioni! Am trecut pe lângă o mare performanță în Australia”, îmi povestește Gabi Balint.

„A fost o generație de excepție, cu doi antrenori foarte buni. Eu eram mai mare ca restul, dar se simțea pe ei că veneau de la Luceafărul, că jucaseră mult timp împreună. Nu ne temeam de nimeni. Simțeam că suntem buni – că simți asta! – știam doar că trebuie să dăm ce avem mai bun ca să reușim. Era și o emulație, ne-a luat vreo două zile să ajungem acolo, vreo cinci escale, Amsterdam, Istanbul, prin India încă o escală, apoi Melbourne, că acolo era grupa…”, se amuză Ioan Andone când își amintește de Mondialul din Australia.

„Munceam toţi, se juca bine, dar l-am avut pe Romică Gabor, fabulos, cu nişte execuţii din lovituri libere care ne-au făcut mari. Romică a fost de departe cel mai bun om al turneului, aşa cum Maradona fusese la Mondialul de juniori de dinainte”, punctează Gabi Balint, cel mai titrat dintre jucătorii acelei generații.

„Erau foarte mulți români acolo. Cred că am fost echipa cu cea mai tare galerie de la Mondial! Erau mulți, gândiți-vă, dacă am dat eu peste doi din Sârgeorz Băi, care e orășel mic. Ne-au primit bine, ne-au scos în oraș, ne-au dus la cumpărături, veneau mulți la meciuri, am jucat ca acasă”, scoate Balint de la „cutie” cea mai frumoasă amintire a lui din Australia. Diploma primită la întoarcere a rătăcit-o pe undeva prin casă, dar nici diploma, nici prima de obiectiv nu prea mai contau la revenirea în țară. Juca deja la Steaua, ce premiu mai mare își putea imagina, după numai trei ani, puștiul care începuse urcușul spre glorie la 15 ani, în dormitorul de șase paturi cu baie pe hol de la Electroaparataj?

Colecția de porecle: „Căprioara”, „Păsărilă” și „Fiara”

Dintre toate generațiile de la Luceafărul, cea a lui Belo și Hagi i-a rămas cel mai aproape de suflet lui Dan Ionescu. „Din generația lui Balint și Ando, foarte puțini au trecut de un anumit nivel”. Când vorbește de Belo, nea Dan se înseninează imediat. „Când mă întreabă de Belo, toți mă întreabă ce-mi face copilul”, zâmbește omul de fotbal.

„Dacă nu eram eu și antrenorul Costică Toma, căruia îi plăcea pescuitul, Belo nu ajungea niciodată la Luceafărul. Mi l-a recomandat Olimp Mateescu, pe care eu îl cunoșteam, și care antrena la Moldova Noua. Mi-a spus că are un copil excelent, o pălugă, cum zicea el. I-am zis că eu pe vorbe nu pot aduce jucători la lot, că povești de-astea aud în fiecare zi. Întâmplarea face să merg cu Costică Toma la pescuit pe Dunăre. Am prins pe dreacu’, dar n-am venit cu mâna goală de acolo: l-am pescuit pe Belo! Dacă tot eram prin preajmă, am fost să-l vedem la joc. Am zis că și-așa nu avem fundași centrali mai șprințari, numai din ăia greoi: hai să-l încercăm pe băiat. Și a venit la lot, iar Costică e cel care i-a pus numele de Căprioara”, îmi spune nea Dan.

„Mitică Dragomir mi-a zis de Marius Lăcătuș. Nu știam de el. Mi-a zis că are viteză, că are aia, are aia … L-am văzut, l-am adus la Luceafărul. Dintre toți, Lăcă a stat cel mai puțin la Luceafărul. A venit la un joc de calificare România – Bulgaria și a fost eliminat cu suspendare, i-a pus talpă din spate unui bulgar, îl știți pe Marius cum era! A fost suspendat și nu a mai jucat niciodată la juniori”.

„Stângaciu? Tot Mitică Dragomir l-a văzut și mi-a zis: e un portar de senzație la OJT Predeal. Unde, mă? Păi cine vedea echipa OJT Predeal vreodată, dacă nu îmi zicea Mitică? Așa, m-am dus, l-am văzut și l-am adus și pe Păsărilă la echipa națională. Dar pe lângă selecție, am avut și șansa uriașă să dăm peste niște tineri pe unde nici nu ne așteptam”, recunoaște Dan Ionescu.

*

Doar opt ani a funcționat Luceafărul. Început în 1978, proiectul a fost sistat în 1986, deși adusese bronzul mondial din Australia, iar Naționala mare se baza deja pe jucătorii scoși de sistemul centralizat.

Modelul Luceafărul fusese copiat între timp de Franța, care pusese bazele de la Clairefontaine în 1984, după un „schimb de experiență” în ’81, cu prilejul amicalului de la Medgidia, 1-1. Ulterior, a fost copiat, inclusiv la regulamente, de către Cristian Gațu, care a făcut centrele de handbal de la Râmnicu Vâlcea (fete) și Sfântu Gheorghe (băieți), dar și de cei de la volei, care au făcut centrul de la Blaj.

Dar interesele erau mari și pe vremea respectivă. Unii conducători de cluburi încercau să păcălească competițiile de juniori, pepiniera sistemului Luceafărul, iar conducătorii cluburilor mari puseseră ochii pe tinerii jucători ai loturilor lui Dan Ionescu. Conspirație sau nu, Dinamo a fost marea beneficiară a închiderii Luceafărului. A luat ce a fost mai bun pentru noul său proiect, cu Mircea Lucescu pe bancă, Steaua abia dacă a mai apucat să ia ce mai rămăsese.

Numai lecturând posibila echipa-tip a Luceafărului – Prunea – Pojar, Andone, Belo, Mihali – Mateuț, Rednic, Balint – Gabor, Lăcătuș, Hagi – și ai imaginea impactului avut de acest scurt experiment în fotbalul românesc.

Cu Ando, cu Rednic și cu Lupu, Dinamo avea să ajungă în semifinalele cupelor europene, cu Belo, cu Balint și cu Lăcătuș Steaua lua Cupa Campionilor, iar cu Hagi lângă ei, Supercupa Europei. Cu toți laolaltă ieșeau din grupe la trei Mondiale, iar în 1994, în America, România era la un pas de o semifinală de vis cu Brazilia. N-a fost să fie cu medalie ca în Australia, dar trupei acesteia i s-a spus, chiar și așa, „Generația de Aur”. Dan Ionescu îi spune și acum „Generația Luceafărul”.

*

Aventuri cu gașca Luceafărului

„Medicul de la Luceafărul s-a luat cu mâinile de cap când a văzut rezultatele testelor fizice ale lui Gică Hagi. Gică nu rezista deloc, eram la un pas să îl trimitem acasă. Am mers la Medicina Sportivă și cei de acolo ne-au zis să nu îl mai ținem pe Hagi la puls 180, ci să insistăm pe exercițiile la care frecvența cardiacă se situează între 132 și 156 de bătăi pe minut, antrenament individualizat. După acel moment, Gică a alergat separat de restul grupului la antrenamente și uite așa a început să crescă, cu timpul, capacitatea lui de efort”.

„Prima dată, lotul de pe vremea lui Balint a stat la Hotel „23 August”. Unul din lot a luat un bob pe role și se dădea cu el prin curte pe la acolo, de a sculat tot hotelul!”.

„Odată, la Viena, un jucător de la noi a disperat pe toată lumea. Au venit oamenii de acolo să mi se plângă că, în 10 minute, al nostru golise toate shop-urile de pungi de plastic. Erau pungi frumoase, le vindeai la București cu 5 lei! Au rămas săracii ăia fără pungi, nu mai aveau în ce să pună cumpărăturile oamenilor”.

„Am pățit una incredibilă în Anglia cu Neluțu Sabău! Nu se despărțea niciodată de gantere, le lua cu el în geantă. Le-a scăpat pe jos din greșeală în camera de hotel și pe-atunci era pe acolo ceva psihoză cu terorismul în Anglia. S-a speriat toată lumea, ne-au scos pe toți în pijamale din hotel!”.

„Lui Zsolt Muzsnai i-am lăsat o minge, că stătea după antrenament să bată lovituri libere și se culca cu mingea în pat. Erau copii care iubeau efectiv fotbalul, nu știau ei pe atunci că vor câștiga bani sau alte beneficii”.

„Hagi i-a bătut pe 15 metri pe toți cei de la lotul olimpic de atletism. Am pus pariu cu ei. Pe 15 metri, Hagi avea o explozie incredibilă!”.

„De la o vreme, antrenorul Pigulea nu îl mai lăsa pe Hagi să facă un pas în terenul nostru! Hagi avea obiceiul să vină în terenul nostru, lua mingea de la portar și îi dribla pe toți. Dar, chiar și așa, Hagi n-a dat niciun gol la naționalele de juniori!”.

***

Povestea Luceafărului face parte dintr-o serie în care ne vom aduce aminte, rând pe rând, de cele mai importante echipe din istoria fotbalului nostru. De ce? Pentru că sunt lecții de învățat din succesul lor. Și pentru că ne plac poveștile.

Întreaga serie va fi publicată sub mai larga umbrelă a Conteverde, proiect pe care Lead îl dezvoltă în parteneriat cu Țuca Zbârcea & Asociații.