Poloiștii naționalei au primit în echipă un psiholog care îi observă, îi ascultă și-i sprijină înainte de turneul preolimpic de la Trieste

Andra Pleșa are 27 ani și a stat o săptămână pe banca tehnică a lotului masculin de polo, ca psiholog. Andra lucrează de un an cu naționalele masculine de handbal și în ultimele două luni a fost în tratative cu Federația Română de Polo. A venit la Izvorani ca să-i cunoască pe băieți și să le explice că ideea de psihologie sportivă nu este nouă, chiar dacă la noi nu e încurajată atât de mult. Andra a fost acolo pentru ședințele de grup, la care băieții au participat – ca parte din antrenament și pentru întâlnirile individuale, când ei au ales să vină spre ea. Federația Română de Polo face, prin ea, o a doua încercare, după ce în urmă cu șase ani a mai existat în lot un psiholog pe care băieții nu l-au acceptat.

Momentan, Andra nu știe cum vor colabora pe termen lung, dar se va alătura echipei la turneul preolimpic de la Trieste, apoi la Rio (sperăm). Dacă va fi acceptată și plăcută de băieți, atunci membrii federației vor discuta cu ea și despre hârtii oficiale. Începutul e bun – Andra a fost primită la Izvorani cu brațele deschise, cum nici nu se aștepta și a fost surprinsă să vadă că poloiștii vin spre ea. Din nevoie sau din curiozitate, contează că au făcut pasul. Pe lângă ședințele individuale sau de grup, Andra a stat și la antrenamentele băieților – pe teren sau în bazin. Am cunoscut-o și noi și am aflat ce implică să fii psiholog de echipe.

*

Fac ședințe de grup cu ei. La început am avut nevoie să ne cunoaștem, să ne prezentăm, să vorbească despre ei și despre lucrurile care li se par importante. Le-a fost greu să vorbească despre ei la început, așa că i-am rugat să se prezinte din postura celuilalt (a colegului de cameră).

Următoarea ședință le-am explicat despre ce face un psiholog – le-am spus că nu e un domeniu nou și nici străin, (de prin 1870, cam așa) – când pornesc tot felul de studii, în care se dovedește că unii competitori sunt mai buni când există și un psiholog. În 1960 se face un prim congres de psihologie sportivă la Roma. I-am făcut să înțeleagă că nu e un domeniu nou și că se practică, deși nu e foarte cunoscut la noi.

Dincolo de lucrurile care se fac pentru echipă (jocurile și coeziunea de grup), e foarte important să-și spună lucruri între ei – dacă există conflicte. Unii vin de la echipele de club, unde există tot soiul de tensiuni din campionate (aici sunt foarte importante exercițiile de teambuilding).

Muncim și individual – până acum ne-am cunoscut mai mult, dar eu am fost surprinsă că ei au venit spre mine și au fost foarte, foarte deschiși. Am avut deja ședințe individuale cu mulți dintre ei. Trebuie să vină la ședințele de grup (obligatoriu) – pentru că sunt importante, fac parte din pregătire, însă pentru individuale e la libera alegere.

La handbal tot pe partea masculină lucrez, cu toate loturile naționale și am avut o bună comunicare și acolo, dar la început au fost mai reticenți. Se gândeau că mă duc și-i spun antrenorului ce vorbesc cu ei. Sau poți să întâlnești oameni într-o echipă care să spună „vine fata asta să mă învețe pe mine ce?, când eu joc de atâția ani fără psiholog”. Dar n-am avut aici probleme de genul acesta.

La individual se lucrează pe stări de anxietate, pentru problemele personale am făcut și psihoterapie – pentru că vin din domeniul clinic. Nu există în România școală de psihologie sportivă, deci nu avem psihologi specializați strict pe asta. Lucrăm pe asimilarea reușitei, a eșecului, pe accidentări – unde există, cât de repede se recuperează, ce înseamnă asta pentru un sportiv, cum ne pregătim înaintea unei competiții importante.

Discuțiile individuale n-au o oră fixă sau un cadru stabil. Ne așezăm undeva și povestim, apoi eu vin la antrenamente și-i observ. Când unul e obosit, sau altul nu prea are chef mă duc, discut cu ei, întreb ce probleme au. Sunt stări normale – nu sunt nici ei roboți.

Nu am venit cu nici un plan, pe parcurs îți dai seama cam ce ai de făcut cu ei, ce ai de lucrat, în funcție de nevoile echipei. Indivizii sunt foarte diferiți și atunci nu ai cum să nu lucrezi cu ei diferit. Nu are rost să vii cu un plan și să nu poți lucra pe el.

Dejan Stanojevic (tehnicianul sârb al naționalei) este foarte deschis, el știe foarte bine – de acolo de unde vine – ce înseamnă psihologul pentru echipă și cu ce poate ajuta. Nu există presiunea asta a timpului, că „acum trebuie să construim ceva”, pentru că nu se poate. Totul se face în timp. Încercăm, ne cunoaștem, stăm, povestim.

Nu tot ce povestesc eu e din psihologie. Stăm, glumim, dar la o clinică nu ai voie, de exemplu, să ieși cu pacientul tău la cafea. La echipă lucrurile stau altfel, pentru că stăm împreună, mâncăm împreună, așa ne cunoaștem și mult mai bine.

Trebuie să lucrăm în general, nu e problema lor individuală. Ei își doresc, de-asta vin aici, n-am întâlnit pe cineva care să vină aici și să nu-și dorească performanță. Ideea e că noi, românii, avem un soi de mentalitate, în general, în care am fost învățați să stăm undeva în spate, să nu ne afirmăm, să nu ieșim în evidență. Atunci nu suntem obișnuiți să fim învingători.

Psihologul contează. Lucrurile care vin din plan personal te afectează și cred că e foarte bine să te eliberezi, să te concentrezi, e cu totul altceva. Pe lângă asta, se cunosc și ei. Fac jocuri, descoperă lucruri despre ei la care nu s-ar fi gândit vreodată.

De când lucrez cu loturile, mi-am dat seama că nu e tocmai ușor. Din afară e simplu să comentezi, dar să ai în fiecare zi programul acesta rigid, să muncești zilnic la antrenamente…nu e ușor. E un stil de viață pentru ei, asta știu să facă.

Am făcut înot și eram tot timpul atrasă de ce fac băieții cu mingea, mai reușesc să și stea la suprafață tot timpul. Știu regulile de bază, nu știu tactică, dar voi învăța în timp. Înțeleg însă de ce cineva putea să marcheze și n-a marcat.

Mulți dintre ei, când se apropie de finalul carierei se întreabă – ce-aș putea să fac? Oare ce-aș ști să fac sau cum ar trebui să fac ca să fie bine?

Eu sunt de șase zile aici. (Cineva care vine la terapie, poate să vină luni întregi, în cazul în care există probleme). E același lucru ca atunci când vine un antrenor nou. Ideea e să se muleze ei pe stilul tău și să te placă. Dacă nu te plac și te resping din prima, nu cred că poți să faci vreodată treabă cu ei, sincer.

Acum suntem la început, trebuie să capete și ei încredere în mine. Voi merge cu ei și în Italia la preolimpice, dar nu de la început pentru că vine și lotul de handbal la Izvorani și am nevoie să rămân și cu ei.

O colaborare permanentă cu echipa de polo ar implica să fiu prezentă la toate întrunirile de lot.

Cine este Andra?

Eu vin dintr-un oraș mic, din Reșița, e un oraș cu tradiție sportivă. Am făcut șapte ani de înot, apoi am făcut handbal dar așa, la un nivel de școală generală – liceu, competiții interne.

Cred că oamenii aleg ce simt. Am avut mereu înclinație spre cunoaștere, eram interesată de cum gândesc oamenii, de ce acționează într-un anumit fel, de ce suferă, de ce nu suferă, când și de ce se bucură. Nu știu dacă fiecare copil sau adolescent își pune întrebări de genul acesta.

Am avut în jur mereu oameni care mi-au alimentat setea de cunoaștere, de studiu. Tatăl meu a făcut un fel de psihologie militară și cumva cred că am preluat de acolo. Am avut norocul să vin dintr-o familie în care am fost încurajată să fac doar ce-mi doresc.

M-am mutat în Timișoara și am început facultatea acolo, am vrut apoi să plec la București, dar am fost oarecum legată de casă. Ne place nouă să spunem că suntem bănățeni. Le povesteam băieților că eu folosesc „fain” în loc de „frumos” și nu mă controlez, că nu am de ce.

Am terminat facultatea și masterul – dar dacă le termini, nu ești neapărat psiholog. După master, poți să fii eventual psiholog la o școală. Trebuie să faci o formare în psihoterapie (adică atunci când se poate vorbi cu tine pe canapea, cum vedem în filmele americane), abia apoi îți poți deschide un cabinet.

Formarea asta o faci pe banii tăi – costă cel puțin 2000 euro pe an, se fac 3 ani + 2 ani, adică un fel de rezidențiat. Cred că n-o să scot nici în următorii 10 ani banii ăștia, dar în fine (râde). Apoi m-am înscris în Colegiul Psihologilor, că trebuie să fii și acolo.

În timp ce mă formam, am lucrat la mine în Reșița la o școală cu elevii, ca să am și o experiență până termin cu „rezidențiatul”. În timpul facultății am lucrat la un penitenciar doi ani, la centrul de imigranți, m-am tot învârtit pe ici pe acolo, dintr-o fericită întâmplare am fost atrasă de domeniul acesta (al psihologiei sportive), dintr-o fericită întâmplare am ajuns să lucrez cu loturile de seniori.

Când au venit băieții de la handbal la Reșița anul trecut să joace cu Italia am făcut cu ei niște teste – îmi trebuiau mie exact când îmi terminam formarea. A venit președintele, i-a plăcut ce am făcut și mi-a propus să colaborăm. El a investit și în unele teste pe care le vom aplica. Sunt lucruri pe care trebuie să le știi despre un sportiv, investesc sau nu în el patru ani? Merită sau nu merită?

Sunt teste pe calculator – de personalitate, de atenție, de concentrare, de memorie, de viteză de reacție. Trebuie să aibă niște abilități.

De când am început să lucrez cu ei, mi-am comandat tot felul de cărți de psihologie sportivă (întrucât ramura nu există în România), am prieteni care studiază în Londra și pe care i-am rugat să-mi trimită, mai am prieteni prin Germania – roagă-te de unii și de alții să-ți traducă.

*

Recapitulăm: Băieții vor juca în grupa A contra Slovaciei (3 aprilie), Franței (4 aprilie), Ungariei (5 aprilie), Canadei (6 aprilie) și Rusiei (7 aprilie). În grupa B se vor întâlni naționalele Italiei, Kazahstanului, Africii de Sud, Spaniei, Germaniei și Olandei. Cele patru echipe care ajung în semifinale vor primi biletele pentru Jocurile Olimpice de la Rio, unde s-au calificat deja Brazilia, SUA, Serbia, Grecia, Japonia, Australia, Croația și Muntenegru.