În plus, România a trimis două reprezentante – HCM Baia Mare și CSM București - între cele mai bune opt echipe de club din Europa. Doar Ungaria mai are două echipe în sferturile de finală ale Ligii Campionilor, o competiție câștigată în 2015 de Budućnost, pentru care o jucătoare a strălucit mai mult decât celelalte: Cristina Neagu.
Cristina, care a fost cea mai bună marcatoare și cea mai bună jucătoare a Mondialului din Danemarca, este nominalizată – cu șanse mari – la titlul de cea mai valoroasă jucătoare a lumii. Dacă Când va câștiga, Neagu va fi singura jucătoare care primește distincția de două ori în carieră – prima dată s-a întâmplat în 2010, când interul naționalei a câștigat bronzul european și a fost cea mai bună marcatoare a competiției organizate de Norvegia și Danemarca.
Asta înseamnă că prezentul e frumos și viitorul apropiat – încurajator. Însă handbalul, la fel ca orice alt sport, are nevoie de planuri pe termen mediu și lung. Sportul are ocazia să profite mâine de grozavele rezultate de azi. Asta nu e a spune că handbalul și actorii lui principali trebuie să fugă, consumați de grija planurilor viitoare, de la sărbătoarea din prezent. Dimpotrivă.
În România avem circa 10.000 de legitimați la nivelurile de vârstă pe care Federația le are în evidență, iar trendul ascendent poate continua, mai ales că medalia obținută de fete în Danemarca, dar și prezența echipelor românești în cupele europene a dus la creșterea vizibilității handbalului.
Handbalul poate să-și trăiască din plin zilele bune, pentru că principalul rol al sportului – numit aici generic – este să aducă bucurie cât mai multor oameni. Abia apoi putem discuta despre rolul formativ al sportului, despre comportamentele și obiceiurile pe care handbalul și celelalte sporturi le pot aduce în rutina noastră zilnică, deci în complicata construcție socială modernă.
Și tocmai aici apare principala încercare a handbalului românesc: sportul are ocazia să își depășească condiția de preocupare episodică și să se înscrie între puținele interese generale, de zi cu zi. În loc să rămână o cauză comună doar atunci când apar performanțe notabile (care alintă ambițiile patriotice), handbalul poate aduna acum fanii care să-i poarte de grijă în mod obișnuit. Oameni care să meargă la meciurile din campionatele naționale, care să-și ducă copiii la handbal.
Lorand Balint: „Miza este să-i aducem constant în Liga Națională la meciuri, să fie total alături, nu doar în momentele în care vine naționala.”
În ultima vreme, Lorand Balint, Directorul de Marketing și Vânzări al Federației Române de Handbal, s-a preocupat tocmai de treaba asta: cum să-i facă pe fanii latenți, pentru care handbalul e un hobby, să urmărească constant sportul ăsta, nu doar în momente de vârf, cum sunt meciurile naționalei.
Alexandru Dedu: „Prima prioritate era să asigur finanțare pentru federație, fiindcă eram sub nivelul mării. Începutul a fost foarte greu, dar în momentul de față pot spune că suntem stabili din punct de vedere financiar și cu frumoase perspective.”
Balint (pe care lumea îl strigă Boți) i-a împărțit pe fanii handbalului în patru categorii: cei dedicați, pentru care handbalul e ca o religie și despre care estimează că sunt între 3-5%; cei latenți, pentru care handbalul e un hobby, la care se uită cu plăcere, dar care trebuie ajutați să-l redescopere (25%); pasionații de sport (40-50%), care urmăresc orice sport care aduce performanță și despre care Balint spune că e grupul care se activează la meciurile Simonei Halep: „Dacă le dai badminton, volei, baschet, popice, un meci cu mare miză al echipei naționale, o să umple Polivalenta să fie alături de România”, crede el. În fine, mai sunt și cei care urmăresc handbalul din afară, pentru care sportul acesta rămâne o curiozitate.
Câteva dintre problemele handbalului au apărut pentru că ani de zile, sportul acesta a avut un dialog doar cu fanii dedicați. Nu doar în țară, ci și la nivel internațional. De asta, abordarea lui Balint se îndreaptă în mare parte către fanii latenți, pe care să-i atragă și să-i păstreze aproape de handbal. „Miza este să-i aducem constant în Liga Națională la meciuri, să fie total alături, nu doar în momentele în care vine naționala.”
Pentru că, spre deosebire de tenis, luat ca element de comparație datorită emulației trezite în rândul privitorilor și practicanților de succesul Simonei Halep, naționala de handbal nu joacă în fiecare săptămână. Așa că nici interesul iubitorilor de sport, sau al presei, nu va fi constant.
Alexandru Dedu, președintele FRH, pe care l-am întâlnit la începutul lui 2016, într-un moment tocmai bun pentru bilanțul primilor doi ani petrecuți la Federație, ne spunea că handbalul românesc a făcut pași buni înainte, dar că observă o rezistență la schimbare tocmai în sectorul juvenil. Dedu își dorește ca vârsta la care copiii încep handbalul să scadă, dar spune că modul de lucru al antrenorilor e destul de greu de schimbat: „Până de curând era împământenit că n-ai ce să faci cu copiii sub zece ani și e greu să vii să le spui că există altă cale unor oameni care au făcut asta timp de 40 ani.”
Chiar și așa, Dedu observă o creștere a numărului tinerilor care vin către sport în ultimii ani, mai ales la nivel de mini-handbal. „Cred că și generația asta de părinți și-a dat seama că e bine să aibă copii într-un mediu organizat și e posibil să nu fie doar în handbal, în toate sporturile, bănuiesc. Dar e un lucru nemaipomenit.”
Fostul pivot al Barcelonei, cu care a câștigat de trei ori Liga Campionilor, vede aceeași emulație și în creșterea numărului de legitimați, număr care a urcat cu aproximativ 3.000 de jucători în ultimii doi ani. În România avem circa 10.000 de legitimați la nivelurile de vârstă pe care Federația le are în evidență, iar trendul ascendent poate continua, mai ales că medalia obținută de fete în Danemarca, dar și prezența echipelor românești în cupele europene a dus la creșterea vizibilității handbalului.
Dedu știe că mai sunt multe de făcut, așa cum și pe teren erau mereu lucruri de îmbunătățit în joc. Dar ce-l mulțumește cel mai tare e că, fie că va fi el președinte sau altcineva, handbalul românesc a intrat într-un proces ireversibil, pentru că s-au creat niște nevoi. „Nu se mai poate întoarce unde a fost.”