Suntem în a doua jumătate a lui martie, la un an distanță de când suedezul Tomas Ryde a preluat echipa națională de handbal, iar fetele sărbătoresc, chiar pe teren, categorica victorie (32-25) din fața Danemarcei, în primul meci al turneului de calificare la Jocurile Olimpice de la Rio.
Doar o zi mai târziu, după ce România a trecut de Uruguay, iar Danemarca a pierdut și meciul al doilea, în fața Muntenegrului, echipa națională a putut celebra cum se cuvine roadele muncii din ultimii ani: calificarea la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro.
Lacrimile de bucurie au închis un capitol început cu barajul de calificare la Mondialul din Danemarca, pe care România l-a câștigat în fața Serbiei, și continuat cu medaliile de bronz obținute, entuziasmant, în decembrie.
Pentru a răspunde la întrebările de mai sus trebuie să aruncăm o privire peste umăr: ultima participare a României la Jocurile Olimpice, Beijing 2008, a adus un loc șapte, după ce echipa națională pierdea în sferturi, 30-34, în fața Ungariei. Doar Valentina Ardean Elisei, Aurelia Brădeanu și Cristina Neagu au făcut parte din lot acum opt ani. În plus, din 1976 și până azi, echipa națională de handbal a reușit doar trei participări la Jocurile Olimpice de vară, iar cea mai bună clasare (locul patru) a venit în urmă cu 40 de ani, la Montréal ’76. Fără presiunea marilor rezultate din trecut, jurământul olimpic – la Jocurile Olimpice nu este important să câștigi, ci să participi, tot așa cum în viață nu contează triumful, ci lupta – ar putea foarte comod ține loc de obiectiv. Și totuși.
Nici statistica, nici parcursul naționalelor formate în trecutul apropiat nu par să mai aibă legături strânse cu echipa de azi. Din decembrie 2015 și până acum, echipa de handbal a României s-a transformat cu rapiditate dintr-o timidă promisiune într-o frumoasă certitudine. Promisiunea se sprijinea mai ales pe două personaje: în Tomas Ryde și Cristina Neagu echipa avea un antrenor cunoscut și o jucătoare de temut, poate cea mai bună din lume. Dar chiar și așa, naționala a ajuns la Campionatul Mondial fără prea mari șanse. Și pe cât de apreciat era Ryde în handbalul internațional, pe atât de puțin cunoscut era în handbalul nostru.
Asta înseamnă că în țară (dar și pe alte maluri handbalistice) puțini știau la ce să se aștepte de la fetele lui Tomas Ryde și Costică Buceschi înaintea Mondialului danez – locul unde echipa de ieri s-a transformat în cea de azi. Și nu greșim dacă spunem că nici măcar grupul nu își cunoștea potențialul.
Astăzi, însă, lucrurile stau cu totul altfel. Cota echipei a crescut masiv, și asta nu doar pentru că rezultatele au fost bune, ci pentru că jocul e altul. De unde România a început Mondialul din Danemarca ca o echipă dezechilibrată, mai „grea” pe partea dreaptă, de unde Cristina Neagu trăgea echipa după ea, fetele au încheiat turneul jucând un handbal rotund, cu o defensivă din ce în ce mai agresivă și flexibilă, cu un atac răbdător și creativ. Pe scurt, România de acum e mai puternică decât în decembrie. Mult mai puternică. Aceleași fete – același nucleu – dar o echipă care pornește cu șanse egale în fața oricărei adversare.
Cristina Neagu: „Sentimentul ăsta de siguranță nu l-am avut foarte des la echipa națională. E un sentiment pe care ni l-am creat noi și pe care îl merităm după atâția ani de muncă, de nereușite, de rezultate mai proaste, de critici. În momentul de față, românii nu mai stau cu emoții până în ultimul meci.”
Dovadă, în prima parte a lunii martie, la Cluj, în preliminariile pentru Europeanul din Suedia, România a reușit să învingă categoric (25-20) Norvegia, echipă care deține în prezent toate medaliile de aur oferite în handbal: aurul la Jocurile Olimpice, aurul european și aurul mondial. Pentru România a fost prima victorie în fața Norvegiei după mai bine de 15 ani.
La finalul meciului de la Cluj, Thorir Hergeirsson, antrenorul norvegienelor, spunea că „România dă dovadă de un spirit de echipă foarte bun sub conducerea lui Tomas (Ryde n.a.) și poate că în acest moment este cea mai bună din Europa.”
E drept, antrenorii sunt mereu generoși cu complimentele trimise echipelor adverse. Dar vorbele islandezului Hergeirsson au acoperire: după grupele Campionatului Mondial (când echipa a pierdut clar în fața Spaniei, Norvegiei și Rusiei), România a fost învinsă doar de două ori. Prima dată în semifinalele Mondialului, când Norvegia s-a impus dramatic, după prelungiri, a doua oară tot cu Norvegia, în preliminariile Euro 2016, un meci fără miza rezultatului, în care Ryde și-a odihnit jucătoarele pentru turneul preolimpic care urma să înceapă peste doar câteva zile.
Costică Buceschi: „Cred că România a demonstrat în ultimele meciuri un nivel al jocului foarte bun, dar mai sunt lucruri de îmbunătățit. Mi-aș dori din tot sufletul ca nivelul maxim să-l atingem la Rio. E clar că mai sunt lucruri de pus la punct, se poate și mai bine. Vom căuta modalități de a îmbunătăți jocul și sperăm ca toate jucătoarele să crească de la meci la meci: când ele vor fi la un nivel tehnico-tactic și mai bun, sunt sigur că va crește și jocul echipei naționale.”
Poate mai important, jocul pare să crească și în continuare. Și-n timp ce nimeni nu știe care e potențialul maxim al acestei echipe, toată lumea speră ca echipa să-l atingă în luna august, la Rio.
Or, chiar dacă obiectivul de la Rio e mai degrabă șoptit decât declarat țanțoș, fetele vor să câștige o medalie la Jocurile Olimpice. Cine le mai poate spune azi că asta nu le stă în putere?