„Eu cred că singurul adversar al nostru putem fi noi. Într-o zi bună am demonstrat că putem bate pe oricine. Normal că depinde de zi, de meci, de accidentări, de mai multe lucruri. Însă într-o zi în care suntem cu motoarele turate la maxim și jucăm cu motivația și energia pe care am arătat-o în ultima vreme, cred că putem bate pe oricine. Nu vreau să fiu euforică, dar e un sentiment pe care ni l-am creat”, ne spunea Cristina Neagu, imediat după ce echipa a obținut calificarea la Jocurile Olimpice.
Trebuie spus că înainte de Campionatul Mondial din Danemarca existau mulți fani ai handbalului românesc, mulți suporteri ai echipei feminine care nu mai urmăreau jocurile fetelor de teamă: prea multe dezamăgiri, prea multe înfrângeri dureroase, inutile – așa cum le numeau unii. Jocuri din care echipa dispărea fără explicații, meciuri care puteau fi câștigate, dar erau, aproape inexplicabil, pierdute.
Suporterii, deci, au făcut câțiva pași înapoi în ultimii ani, s-au despărțit de echipa națională, de “fetele noastre”, așa cum le spunem handbalistelor sau gimnastelor, mai ales la vremuri bune. Or, turneul final din Danemarca nu venea tocmai la vremuri bune. În locul entuziasmului de azi, înainte de primul meci al Mondialului mulți fani încercau un soi de împăcare cu handbalul feminin românesc.
Asta pentru că întrecerea din nordul Europei venea după câțiva ani în care echipa națională nu mai reușea să atingă așteptările pe care specialiștii și nespecialiștii, cu sau fără drept, le-au așezat pe umerii ei. Ani în care echipa a jucat la umbra grozavei povești din 2005, când naționala câștiga medaliile de argint la Mondialul din Rusia, iar handbalul reușea să ofere românilor o cauză comună.
România întrecea Ungaria într-o semifinală grozavă, în care Tamaș, care o înlocuise în poartă pe Luminița Huțupan, se transforma în zid, Steluța Luca dărâma ziduri de la nouă-zece metri, Valentina Ardean-Elisei (Alice, cum îi spune lumea) făcea ravagii în extremă, iar celelalte fete prindeau, fără excepție, o zi de grație.
Echipa națională nu mai învinsese Ungaria de mai bine de zece ani, iar la final de meci, antrenorul Tadici – căruia i se făcuse rău în ultimele minute – spunea, cu lacrimi în ochi și noduri în gât, că fetele au jucat pentru românii de acasă și de pretutindeni.
La microfonul televiziunii ajungeau, rând pe rând, mai multe jucătoare. Erau roșii în obraji, fericite și curajoase: “murim cu ele de gât și tot o să câștigăm finala de mâine”. Așa cum știi, n-au câștigat-o. Au pierdut-o în fața Rusiei, echipa gazdă, 23 la 28, poate și pentru că risipa de energie și emoție din meciul anterior a fost prea mare. În finală, fetele n-au reușit să prindă a doua zi de grație la rând.
Doi ani mai târziu, în Franța, echipa pornea printre favorite. România reușea să ajungă din nou în semifinale, după grozava victorie (34-31) obținută în prelungirile sfertului de finală jucat contra echipei gazdă. A fost un meci de poveste, în care fetele antrenate de Gheorghe Tadici au revenit de la 8-14 la pauză și au egalat pentru prima dată abia în minutul 45. Meciul s-a terminat 24-24, s-a intrat în prelungiri, dar după prima serie echipele s-au găsit tot la egalitate: 27-27. În final, România s-a desprins și s-a repezit în careul de patru cu gândul la medalia de aur.
Însă Rusia – din nou Rusia! – a sfârșit toate speranțele românești cu o categorică victorie, 30-20. A fost un șoc puternic, iar fetele nu au reușit să își revină nici în meciul pentru bronz, unde Germania a câștigat surprinzător, 36-35. În presa din România se împărțeau cuvinte ca “dezamăgire”, “ratare”.
Medaliile de bronz obținute la Europeanul din 2010, organizat în Danemarca și Norvegia, au fost sărbătorite cu măsură. De parcă bronzul acesta nu cântărea destul ca să facă uitate înfrângerile din fața Rusiei lui Trefilov. Dar echipa a câștigat-o atunci cu adevărat pe Cristina Neagu, care, cu 53 de goluri, a terminat turneul ca cea mai bună marcatoare.
Până la medaliile de bronz obținute în iarna lui 2015, performanțele din 2005 (locul doi), 2007 (locul patru) sau 2010 (locul trei) păreau mai îndepărtate decât erau în realitate. Și asta pentru că la ultimele patru turnee finale (două europene și două mondiale), echipa României nu a reușit să urce mai sus de locul nouă, la Campionatul European din 2014, găzduit de Ungaria și Croația.
Schimbul de generații, accidentările unor jucătoare esențiale, ca Neagu, și atmosfera încărcată de la echipă au îndepărtat România, între 2010 și 2015, din lupta pentru medalii.
România a câștigat trei medalii de aur la Campionatul Mondial. Primele două în 1956 și 1960, la handbal în 11, ultima în 1962, chiar la București, în actualul format: șapte contra șapte.
Astfel, naționala României a ajuns în plutonul secund al handbalului, între echipele cu jucătoare bune și foarte bune care obțin rezultate bunicele, dar nu grozave. Iar rezultatele astea, așezate lângă problemele echipelor de club care și-au pierdut, (prea) multe dintre ele, finanțările, aducea handbalul românesc într-un loc pe care mulți îl numeam, înainte de Mondialul din 2015, tranziție – prăfuitul drum de la ceva mai rău la ceva mai bun.
În condițiile astea, Federația Română de Handbal (FRH) a simțit nevoia schimbării.