“Pentru handbalul românesc”, a continuat Dedu, “nominalizarea asta înseamnă confirmarea valorii lui Tomas, dar și a handbalului românesc, pentru că fără el, Tomas nu putea să facă singur ce a reușit.”
Declarația lui Dedu este un bun punct de plecare pentru oricine vrea să înțeleagă rapida creștere a naționalei feminine de handbal. Și ca orice altă schimbare, ea s-a impus pentru că lucrurile nu mai mergeau.
După Jocurile Olimpice din 2008, de la Atena, Gheorghe Tadici a închis drumul început în 2005, cu argintul de la Campionatul Mondial din Rusia, și a lăsat banca tehnică (pentru următorii trei ani) în grija lui Radu Voina. Antrenate de Voina, fetele au câștigat medaliile de bronz Europeanul din 2010 (organizat în Danemarca și Norvegia). Din echipă făceau deja parte Aurelia Brădeanu, Valentina Ardean-Elisei, Melinda Geiger, Oana Manea, Ada Nechita, Paula Ungureanu și Cristina Neagu, cea care reușea să câștige titlul de cea mai bună marcatoare a Europeanului, cu 53 de goluri.
Voci din anturajul echipei naționale au spus atunci (și au repetat în ultima vreme, în discuție liberă) că stilul lui Tadici – recunoscut ca un tip dur și direct, asemănător rusului Trefilov – nu s-a mai potrivit cu portretul unor jucătoare care s-au maturizat și au acumulat experiență în alte campionate.
Acesta era contextul în care Alexandru Dedu a început să caute personajul potrivit pentru echipa națională feminină. Iar Dedu, care a fost ales președinte al Federației de Handbal în februarie 2014 (o funcție pe care Cristian Gațu o cedase după 18 ani), a preferat un antrenor străin.
Cum a arătat lista scurtă a lui Dedu? Cine o deschidea și cine o închidea? Contează mai puțin azi. Important este că în biroul antrenorului a ajuns suedezul Tomas Ryde, un antrenor care și-a câștigat faima la Viborg, cu care a reușit să câștige, în 2006, Liga Campionilor.
L-am cunoscut pe Ryde (se prounță Riude) în lobby-ul unui hotel din sudul Bucureștiului, cu câteva zile înainte de plecarea echipei spre Nord, la Campionatul Mondial de Handbal din Danemarca.
Spuneam atunci, chiar înaintea primelor meciuri, că dacă fetele ar rata cumva obiectivul de la Mondiale (clasarea în primele opt), atunci rolul personajului negativ – vinovatul – ar fi fost deja atribuit. Gândeam că unii suporteri l-ar fi putut reduce pe Ryde – în caz de eșec – la “străinul acela care a revenit la handbal după câțiva ani de pauză.” Pentru că Ryde, un antreprenor și un manager de succes, se întorcea la handbal după mai bine de cinci ani de pauză, perioadă în care a stat mai aproape de business decât de sport.
Dar Ryde e un tip direct și foarte expresiv, genul de antrenor care nu începe și se termină cu handbalul. A devenit evident într-un timp foarte scurt că din interacțiunea dintre el și echipă nu poate ieși ceva rău. De fapt, cu o națională descrisă de un bun mix de jucătoare experimentate și handbaliste tinere, personalitatea lui Ryde a fost unul dintre motivele pentru care Alexandru Dedu, l-a vrut pe suedez la echipă.
Tomas Ryde: „Echipa pe care o conduc s-a schimbat mult într-un an de zile. Toată lumea are mult mai multă responsabilitate, fetele vorbesc mult în teren și arată foarte fericite, au atitudinea potrivită. Avem acum mentalitate de învingătoare.”
În martie 2015, la numirea noului antrenor, Dedu spunea că din lista posibililor candidați, făcută alături de Narcisa Lecușan după demisia lui Gheorghe Tadici, Ryde a fost cel mai potrivit candidat. I-a spus-o chiar suedezului, după primele zece minute ale discuției lor.
Dedu l-a ales pe Ryde în primul rând pentru o abordare nouă şi o altă mentalitate. “Vreau să văd fetele jucând iarăşi handbal cu zâmbetul pe buze”, spunea, în primăvară, președintele FRH.
Așa cum știi, planul a ieșit perfect: fetele zâmbesc mult zilele astea. O făceau și înainte să-și îndeplinească obiectivele, la antrenamentele dinaintea Mondialului danez, și o fac cu atât mai des azi, când par să se bucure cu adevărat de handbalul lor.
Cristina Neagu: „Avem doi antrenori (Ryde și Costică Buceschi n.a.) care sunt deschiși cu noi, care comunică bine cu noi, ne lasă acest spațiu de exprimare liberă, care cred că e foarte important, și pe teren și în afară. Ne lasă să decidem în destule momente și singure, iar asta ne responsabilizează. Au încredere în noi și în deciziile noastre și jucătoarele simt asta; eu simt asta și e foarte important.”
Pare că fetele aveau nevoie doar de un strop de încredere, de curaj și de un cadru în care să se poată exprima, pentru că secretul a fost mereu la ele. „Ceva ne-a lipsit întotdeauna, pentru că handbalul pe care îl jucăm e același, dar dintr-o dată lucrurile sunt mult mai clare, acțiunile pe teren ies mult mai bine, conexiunea noastră e mult mai bună. Cred că după ani și ani reușim să ne învingem pe noi, cu stresul, presiunea și toate lucrurile care s-au adunat în ultimii ani.”, ne spunea Cristina Neagu în Danemarca.
Dar Ryde nu a format doar climatul de încredere în care fetele au început să joace cu bucurie. Suedezul a venit cu o abordare tactică nouă, a propus câteva idei simple dar importante, mai toate așezate cu grijă în jurul unor termeni ca „intensitate” și „comunicare”: fetele au învățat să vorbească mult mai mult în teren (dar și în afara lui) și să joace la o intensitate cât mai mare.
Asta, firește, poate suna abstract. Dar e de ajuns să compari apărarea din prima săptămână a Mondialului (când echipa a pierdut clar meciurile din grupă în fața Spaniei, Norvegiei și Rusiei) cu apărarea pe care o tot vedem începând din optimile aceluiași turneu, când fetele au depășit Brazilia.
Astăzi, echipa e atât de puternică mai ales pentru că apărarea este cu adevărat puternică. Or, ăsta e rezultatul unei mai bune comunicări.
„Ca să-ți spun drept, nu cred că am văzut-o în sezonul ăsta pe Mica Brădeanu apărându-se așa de bine cum s-a apărat cu Danemarca. La fel și Alice (Valentina Ardean-Elisei), care a avut multe situații unu la unu și a pus multă presiune și în atac, dar și în apărare. Tactic, deci, suntem mai relaxați, jucăm cu mult calm. Știm ce facem, avem o strategie și o aplicăm împreună. Iar asta creează un sentiment grozav în cadrul echipei”, ne spunea Ryde în sala din Aarhus, după ce echipa reușea să obțină biletele pentru Rio.
Tomas Ryde: „Contează foarte mult cum ne comportăm tactic, cum ne ajutăm unii pe alții, cum ne sprijinim. Jucăm ca o echipă, iar atmosfera este cu adevărat foarte bună. Acum jucătoarele spun că echipa are o atitudine de învingătoare, că avem mereu un sentiment pozitiv, iar ăsta e cel mai important lucru. Pentru că sentimentele astea ne dictează comportamentul general.”
Pe scurt, spunea Ryde, jucătoarele muncesc mai mult și fiecare dintre ele acoperă o secțiune mai mare în apărare: toate jucătoarele strâng bine și închid spațiile mai rapid.
Din martie 2015, de când a preluat echipa, Ryde și-a concentrat planul de pregătire spre câteva puncte sensibile, așezate mai toate în jurul relațiilor de joc din defensivă, a răspunderii individuale din teren și a unei prezențe tactice mai bune. „Sunt capitole la care am lucrat și vom continua să lucrăm, lucruri pe care le-am ameliorat și vom continua să le îmbunătățim. Dar, înainte de toate, importantă e atmosfera din jurul echipei – starea de spirit a fetelor”, ne spunea suedezul, chiar înainte de Campionatul Mondial din Danemarca.
Atunci își dorea o echipă mai adaptabilă și mai dinamică, o echipă care să nu arate fluctuații de intensitate: „aș vrea să avem o intensitate constantă, undeva între nivelul șapte și nivelul nouă, pe tot parcursul meciului. Dacă se întâmplă să cădem spre nivelul cinci prin minutul 40, trebuie să revenim rapid între șapte și nouă. Asta este esențial într-un meci de handbal.”
Că suedezul a reușit tot ce și-a propus în decembrie nu mai e niciun secret. Dar chiar dacă lucrurile par simple, privite de la adăpostul performanțelor recente, trebuie spus că Ryde e la fel de consumat de partea mentală cum este de conceptele tactice și schemele de joc. Îți poate povesti o după-amiază întreagă despre conceptul de feedback, despre cât de important este ca fetele să comunice între ele și să-și spună mereu – la fiecare antrenament, la fiecare analiză video, la masă sau la plimbare – ce văd și ce aud în teren.
A fost un proces lung, care continuă și azi: „La început, jucătoarele nu au înțeles ce anume le cerem, apoi au înțeles, dar nu credeau că are așa de mare importanță. Abia apoi au început să testeze, să lucreze zilnic cu sistemul ăsta de feedback și tot atunci am început să creștem ca echipă – se creează niște legături esențiale, ele înțeleg mult mai bine jocul și își asumă mult mai repede răspunderea. Eu știu handbal, dar și fetele știu foarte mult handbal. Eu vreau să le folosesc cunoștințele, vreau să aflu ce și cum văd ele în teren, nu vreau să le spun eu cum stă treaba cu jocul ăsta. Nu vreau să aștepte mereu soluții de la antrenor, pentru că în teren vor fi de multe ori ele singure.”