E un turneu care va rămâne mereu o amintire frumoasă pentru fetele din actuala generație; nu doar pentru medalia de bronz cu care s-au întors de acolo, ci mai ales pentru ce au (re)descoperit acolo, pe drumul dinspre înfrângeri spre victorii: cum să joace ca o echipă și cum să creadă în ele.
Urmărindu-le pe parcursul celor două săptămâni de competiție, am fost cu toții martorii unei transformări ale cărei roade încă le culegem; am asistat la un declic care se simte încă în jocul lor, un declic care a venit de undeva dinăuntrul lor, cum frumos spun fetele acum: „Ceva s-a schimbat în noi, pentru că handbalul pe care îl jucăm e același”.
A fost însă cineva care a crezut mereu. Suedezul Tomas Ryde, care se afla la primul examen important alături de naționala României, a crezut întotdeauna în potențialul jucătoarelor, altfel nu ar fi acceptat propunerea de a le antrena. Dar ce și-a dat seama la scurt timp după numire, era că provocarea cea mare era să le facă și pe ele să creadă.
Noutatea pe care a adus-o Ryde la națională a fost accentul pus pe abordarea mentală a jocului. Obișnuit să ajute oameni și organizații să-și descopere abilitățile de lideri și să-și maximizeze potențialul, fiind CEO al unei companii de consultanță în leadership, Ryde și-a concentrat o mare parte din eforturi către construirea încrederii în echipă și îmbunătățirea relațiilor dintre fete – și pe teren, și în afara lui. În timp ce acasă criticile curgeau din toate părțile, el și-a văzut de plan: a rotit jucătoarele de pe bancă, ca să le dea tuturor șansa să contribuie și să se simtă utile; le-a încurajat să-și spună părerea, să vorbească mai mult între ele, să propună soluții și să dezbată acțiunile tactice; a stat de multe ori în umbră, la timeout-uri sau la unele antrenamente, lăsându-le pe ele să-și asume responsabilitatea drumului pe care merg împreună pe teren; le-a cerut să-și arate emoțiile și să se bucure de handbalul pe care îl joacă, convigându-le că e unul bun. A știut mereu că meciul din optimi era cel mai important și că acolo echipa trebuie să funcționeze cel mai bine.
Gabriella Szucs: „A fost o întâlnire foarte emoționantă și foarte importantă pentru noi. Ne-am deschis, am vorbit despre obiectivele noastre – de ce suntem aici, ce vrem să facem? Ne-am dat atunci seama că toate vrem același lucru – să muncim împreună, să câștigăm împreună. În primul rând să ajungem la turneele de precalificare la Jocurile Olimpice, apoi să mergem înainte și să câștigăm o medalie.”
Acolo, în acea sală de conferințe, a apărut strigătul care pare că le dă aripi de fiecare dată: „Pentru cine jucăm? Pentru noi!” Acolo a apărut sentimental de familie de care ne tot vorbesc, acolo s-a născut echipa pe care o tot vedem de la meciul cu Brazilia, care-a urmat a doua zi, în sferturile campionatului.
Pentru că s-a întâmplat așa cum a știut Ryde întotdeauna c-o să se întâmple: România a făcut cel mai bun meci de până atunci la mondial, a dominat cap-coadă campioana mondială en-titre Brazilia (25-22), a rezolvat tot ce nu mersese până atunci din punct de vedere tactic și a arătat nu doar ca o echipă care spera la un loc opt, ci ca una care era îndreptățită să viseze la podium.
Eliza Buceschi: „Cred că am jucat cu inima, de-asta am câștigat.”
Gabriela Perianu: „Noi am jucat mereu pentru țară, mândre că reprezentăm România, dar acum jucăm și unele pentru celelalte. Și cred că poți să vezi pe fața fiecărei jucătoare că este cu sufletul acolo. E prima dată când simt lucrul ăsta.”
Iar după o nouă victorie dramatică și entuziasmantă cu Danemarca, în sferturi, o înfrângere la mustață în semifinala contra Norvegiei și o finală mică dominată din nou cap-coadă în fața Poloniei, a venit și medalia.
Cristina Neagu: „Până acum ne-a lipsit ceva, ceva ce am găsit azi și se numește Echipă.”Cum arată echipa care s-a format în Danemarca.(trimitere către slide-ul următor)
„De exemplu, acest ‘Pentru noi’. Sunt doar două cuvinte, dar ne ajută mult. Ne amintesc de tot ce am vorbit acolo, înainte de Brazilia.” (Luciana Marin)
„Suntem o echipă adevărată și există aici o energie pozitivă pe care ne dorim tare mult să o păstrăm și să o trimitem mai departe.” (Luciana Marin)
„Unitatea ne-a adus atât de departe. Ne-am unit, am vorbit între noi și ne-am spus că totul depinde de noi. Chiar dacă după grupe nu ni s-au dat multe șanse, am reușit să fim o echipă în adevăratul sens. Meciul cu Norvegia a fost cel mai greu, eu cred că noi trebuia să jucăm în finala mare.” (Oana Manea)
„Vă dau cuvântul de onoare că am crezut că putem juca finala și sunt atât de mândră de tot ce am realizat aici. Cel mai frumos moment a fost cel din meciul cu Brazilia. Nimeni nu ne dădea nicio șansă, dar am demonstrat că suntem o echipă.” (Paula Ungureanu)