Alex Pașcanu: „Suntem mulți jucători talentați, dar suntem și un grup unit. Asta ne-a făcut să credem că putem ajunge la Euro”
Ciprian Rus 12 octombrie 2018Când trăiești pe viu, ca Alex Pașcanu, povestea incredibilă a celor de la Leicester City – de la zbaterile din Liga a III-a la ratarea promovării în Premier League în ultima secundă, cu gol luat după ce tocmai ai ratat un penalty, și de la promovarea pe prima scenă la câștigarea titlului în Anglia – știi că nu există pe lume lucru imposibil. Știi că destin înseamnă, de fapt, cât de mult curaj ai să crezi și cât de mult ești dispus să muncești ca să te ridici la înălțimea propriilor visuri.
Alex, copilul plecat în lumea largă alături de părinți, la numai patru ani, a învățat în Anglia și curajul de a crede, și încrâncenarea de a nu se da bătut. Nu i-a fost ușor: peste tot pe unde a mers, și pe stradă, și la școală, și în vestiar a fost mereu văzut ca fiind diferit. A trebuit să trăiască cu asta. Și singurul său răspuns a fost să muncească mai mult pentru a demonstra că e cel mai bun chiar dacă e diferit de ceilalți.
După mai bine de un deceniu de sacrificii din partea sa și din partea familiei – ani de zile de navetă, o oră dus, o oră întors, de cinci ori pe săptămână de la ferma unde lucrează părinții la terenurile de antrenament de la Leicester – Alex le-a demonstrat tuturor că este numărul 1: a fost ales cel mai bun jucător al academiei clubului său în sezonul trecut!
Între timp, copilul care a învățat fotbalul jucând cu „căpșunarii” români din Anglia a ajuns om de bază la Naționala de tineret. Visează și mai departe: mai sunt două hopuri până la Euro 2019, iar apoi debutul în fotbalul mare din Occident. Părinții, care și-au sacrificat atâția ani ca să-l ajute să devină un mare fotbalist, muncesc în continuare la ferma de căpșuni, iar Alex își dorește mai mult ca orice pe lume să schimbe asta. „Mai am mult de lucru ca să pot schimba asta…”.
*
Alex, ai plecat de foarte mic din România, la patru-cinci ani. Unde ai primele tale amintiri jucând mingea, în Anglia sau în România?
Aș zice că din România. Țin minte că eram mic și băteam mingea în fața curții la bunici. Chiar țin minte că ne strângeam mulți din sat. Când am plecat în Anglia, am vrut să fac un sport. M-a dat maică-mea la bachet, la înot, la mai multe, la fotbal… Mi-a plăcut mult de tot fotbalul, așa că am rămas să joc acolo, la o echipă de amatori. După doi ani, m-a văzut Leicester, am fost în probe vreo 300 de copii, din care au ales 15. Din 15, am mai rămas doi care jucăm și azi acolo.
Aveai în Anglia prieteni cu care să joci fotbal?
Jucam și acasă. Unde locuiam cu părinții e o fermă de căpșuni și acolo vara veneau mulți români și bulgari la cules de căpșuni. Majoritatea erau români și cu ei jucam acolo, pe un teren de la fermă. Până acum câțiva ani am mers cu ei la fotbal, jucam ore întregi! Erau studenți cei mai mulți, mult mai mari ca mine, eu aveam 8-9 ani, ei aveau 20, dar mă băteam, nu mă lăsam. Mamei îi era cam frică să mă lase, dar mie îmi plăcea. Puneau ei piciorul, puneam și eu. Cred că acolo mi-am dezvoltat agresivitatea de care am nevoie pe postul meu.
Leicester era departe de casa alor tăi?
Da, ei stau la o oră de condus până la Leicester, a fost un mare sacrificiu pentru ei după ce am semnat cu Leicester. Mă duceau de cinci ori pe săptămână acolo, o oră dus, o oră întors, ani și ani de zile. Am făcut naveta, terminam școala, ajungeam acasă pe la ora 4 jumate, iar la 6 trebuia să fiu la antrenament, la Leicester. Din 2007, de când am semnat, până am ajuns la U16 au făcut acest sacrificiu ai mei. La 16 ani, Leicester mi-a oferit o bursă și am continuat acolo, stăteam într-o casă de la club, până anul trecut când mi-am cumpărat și eu casa mea. Părinții locuiesc în continuare la fermă, sper peste câțiva ani să nu mai fie așa, mai am de muncă pentru asta… Doresc să le întorc tot ce mi-au dat.
Cum era clubul din Leicester când ai ajuns acolo?
Era mult mai mic decât azi, a crescut practic sub ochii mei. În primul sezon erau în liga a II-a, apoi au retrogradat în a III-a. Dar chiar și așa aveau 15-20.000 de oameni la meci! După câțiva ani a venit un patron thailandez care a început să bage bani și de atunci au încercat să intre în Premier League.
Țin minte că în sezonul 2013-2014 au dat baraj cu Watford, au câștigat acasă, 1-0, și în deplasare era 1-1 în ultimul minut, când a primit penalty Leicester: dădeau gol, mergeau pe Webley și jucau finala. Au ratat penaltiul, a apărat portarul și Watford a marcat pe contraatac în ultimul minut! Nu se mai văzuse așa ceva… Dar anul următor au urcat în Premier League și apoi au luat titlul!
Voi, cei de la academie erați suporterii lor…
Da, da! Și în liga a II-a tot speram să-i văd în Premier League. Apoi, am trăit pe viu miracolul titlului, nu îmi venea să cred. Am văzut cu ochii mei că dacă muncești și crezi în tine se pot întâmpla mari minuni. Orice se poate întâmpla!
Cum a fost copilăria ta în Anglia? Cum te-ai adaptat acolo?
Când am plecat, mic fiind, mi-a fost mai greu. Copiii vedeau că sunt diferit și nu erau prea prietenoși. Tot timpul m-a ambiționat asta, am fost văzut ca fiind altfel mai mereu, și la școală, și la fotbal, uneori. Am tras atunci și mai tare ca să demonstrez că, deși sunt diferit, pot să fiu mai bun.
Cum ai ținut legătura cu România și cu fotbalul românesc în toți anii ăștia?
În fiecare vacanță veneam acasă la bunici, și iarna, și vara, câteva luni pe an am trăit tot timpul în România. Pe la 8-9 ani, jucam fotbal cu băieții din sat. La fotbalul românesc mă uitam la TV, țineam cu FC Vaslui, dar după ce s-au desființat nu prea m-am mai uitat, până acum câțiva ani, când am reînceput să mă interesez.
Cum e modelul de formare de la Academia lui Leicester? Pe ce se pune accentul?
Ce-și doresc ei e să te formeze mai întâi ca persoană. Asta mi se pare foarte important: să fii întâi de toate o persoană cu caracter și apoi un fotbalist sau orice îți dorești tu să fii. Pe partea fotbalistică se pune accentul pe forță și pe putere, cum se joacă în Anglia, dar și pe partea tactică se muncește mult.
Cum ți s-a părut campania de la U21?
A fost o campanile incredibilă până acum, am învățat multe din meciurile astea și chiar suntem încrezători că putem obține o calificare. Chiar dacă mulți nu ne dădeau șanse, am avut încredere încă de la început că putem face ceva spectaculos. Știam că aveam un grup bun și unit și cred că asta a făcut diferența: suntem și mulți jucători talentați, dar suntem și un grup unit.
*
După un parcurs impecabil, cu 5 victorii, 3 egaluri, nici o înfrângere și doar 4 goluri încasate în opt meciuri, Naționala de tineret (U21) a României se află în fața ultimilor doi pași înainte de mult-așteptata – 20 de ani! – calificare la Europenele de Tineret de anul viitor. România mai are nevoie de 4 puncte din cele două jocuri de acasă: Țara Galilor și apoi Liechtenstein (Ploiești, 16 octombrie), ultima clasată a grupei.
România – Țara Galilor se joacă vineri seară (ora 19.00), la Cluj. Meciul e transmis de ProX.
Foto: FRF