Azi a fost despre bucurie și tristețe, mâine va fi despre muncă și mândrie

Ciprian Rus 28 iunie 2019
Fast
Împarte cu alții acest articol

Prima oră mai trece cum mai trece. Adrenalina e încă acolo. Imaginile cu suporterii care te cheamă la ei și-ți strigă „Pentru noi sunteți campioni!” sunt încă vii, vuietul tribunei la 2-1 îți vâjâie încă în minte, fața dârză a lui Mirel, un om pentru care ești în stare să mergi până la capătul lumii, îți e lipită de retină ca un afiș pe ușa dulapului din vestiar. Prima oră trece cum trece, imaginile se rotesc în „loop” și, de fapt, nu simți decât regretul lui „ce-ar fi fost dacă…”.

*

Prima oră mai trece cum mai trece. Adrenalina e încă acolo. Fugi repede prin labirintul din „Dall’Ara” spre „zona mixtă” și spre cortul improvizat pentru conferințele de presă. Fazele de joc îți trec prin minte pe repede înainte, care dintre ele o fi fost, până la urmă, decisivă, parada portarului lor la 2-1 sau penaltiul caraghios de la 2-2? Prima oră trece cum trece, fotbaliștii naționalei vin unii după alții, nu mai e timp de înregistrări, știrile curg ca niște sms-uri fără diacritice, ești pe pilot automat și, de fapt, nu simți decât regretul lui „ce-ar fi fost dacă…”.

*

Prima oră mai trece cum mai trece. Adrenalina e încă acolo. Ieși din peluză și găsești, în fine, un chioșc cu apă rece, după două ore de caniculă în „Curva Ospiti”. Lumea roiește în jurul tău și, vrând-nevrând, ajungi și acum la ieșirea oficialilor, în zona autocarelor. Faci câteva poze cu eroii tăi, cu eroii verii ăsteia de neuitat, faci câteva poze cu prietenii pe care ți i-ai făcut încă de la Seravalle, din San Marino, de la primul meci. Lumea cântă, cânți și tu „Suntem mândri de voi!” și, de fapt, nu simți mare lucru, dincolo de mândria asta care îți umple pieptul. Și totuși, „ce-ar fi fost dacă…”.

*

Noaptea de după e, însă, întotdeuna cea mai grea. Adrenalina dispare cu totul, diclofenacul își pierde efectul, încep să te doară toate. Încep să te doară toate crunt. Presa a plecat de mult, prin labirinturile zonei mixte, lumea s-a risipit prin hotel, rămâi doar tu și colegul de cameră care răspunde mesajelor de pe whatsapp, rămâi, până la urmă, doar tu cu tine. Tu cu tine fotbalistul, tu cu tine jurnalistul, tu cu tine suporterul.

Cu 6 ore înainte, erați unul singur. 18.000 de oameni pe „Dall’Ara”, patru milioane de oameni în fața televizoarelor. 90 de minute, 101 de minute, de fapt, ați fost una. Ați fost una la golul lor, ați fost una în secundele chinuitoare ale VAR-ului de la primul gol, ați fost una în pauza victorioasă, plină de iluzii, ați fost una la 2-2, una la 2-3, una la 2-4…

Prima oră a trecut cum a trecut, acum ești singur și totul doare. Dar mâine e o nouă zi, mâine zbori acasă, spre România, mândru că ai făcut un turneu formidabil, mândru că te-ai calificat la Olimpiadă, mândru că ai dat totul, că te poți privi liniștit în oglindă dimineață. Mâine e o nouă zi, mâine scrii un nou articol despre băieții aceștia minunați, nu e puțin lucru să poți pune, acolo, un dram de mândrie printre rândurile înghesuite din Notepad. Mâine e nouă zi, mâine mergi la muncă, la locul tău de muncă din Forli, din Cesena sau Bologna, mâine e vineri, lumea se îmbracă casual la job, așa că tu vei merge mâine în tricoul galben cu Man, Coman, Ianis sau Pușcaș, l-ai spălat cum ai ajuns acasă și mâine e deja uscat la cât de cald e pe aici. Da, mâine mergi la muncă cu tricoul galben, mândru de ce au făcut la Euro băieții ăștia despre care scrie și vorbește toată lumea în Italia.

Azi doare al naibii, dar mâine e o nouă zi. Tribuna fierbinte de pe „Dall’Ara” s-a împrăștiat în mii și mii de pixeli galbeni care vor umple de culoare Italia, România, Europa. Azi a fost despre bucurie și despre tristețe, mâine va fi despre muncă și despre mândrie, cele două cuvinte care descriu cel mai bine Naționala tânără a lui Mirel Rădoi. Mâine va fi despre muncă și mândrie. De fapt, după multă vreme, mâine nu vei fi singur. Vei fi un pixel galben zorind spre job, un pixel galben din cea mai frumoasă imagine a României din ultimii 20 de ani.

Happening now