Daniel Stanciu, cu cărțile pe masă: „Trebuie să trecem la alt nivel. Fotbalul nu înseamnă cine strigă mai tare”

Ciprian Rus 8 noiembrie 2018
Fast

Noul Lead se poziționează mai clar în ochii publicului ca o publicație digitală concentrată pe sport, pe poveștile și personajele lui autentice. Folosim sportul pentru a transmite valori și idei prețuite de publicul nostru țintă și pentru a-l inspira.

Împarte cu alții acest articol

A avut, în ultimii ani, poziții de top la toate cluburile importante din România, la Poli Timişoara, Steaua, FC Vaslui, ASA Târgu Mureş și Dinamo. Înainte de asta, a lucrat cu toate aceste cluburi și cu jucătorii lor în calitate de impresar. La 44 de ani, Daniel Stanciu are un CV cu care puțini se pot mândri în fotbalul românesc. Dar Daniel Stanciu nu se mândrește: și-ar fi dorit mai multă stabilitate și mai multă normalitate pe unde a fost.

Revenit în fotbalul românesc după o experiență revelatoare în Israel, Stanciu este noul director sportiv al campioanei și al liderului la zi din Liga 1, CFR Cluj. Mulți au fost uimiți să-l vadă în organigrama ardelenilor, cu care s-a contrat adesea ca șef al unor echipe rivale.

Pornind tocmai de aici, de la adversitățile adesea exacerbate ale Ligii 1, l-am provocat pe Daniel Stanciu la o discuție deschisă, cu cărțile pe masă, despre temele delicate din fotbalul românesc: despre „cum (nu) se face sportul”; despre viața tumultoasă a unui conducător de club din Liga 1; despre relația imposibilă cu patronii, despre diferențele dintre Adrian Porumboiu, Paszkany Arpad și Marian Iancu; despre unde e cu adevărat locul Ligii 1 în fotbalul european, despre reacțiile unor fotbaliști importanți de afară când au ajuns să joace în România.

Și, printre toate, despre cum putem face mai respirabil mediul Ligii 1, despre cum putem trece la următorul nivel cu toții, șefi de club și finanțatori, jucători, media și suporteri.

*

În ciuda performanțelor pe care le-a avut, și pe plan intern, și pe plan extern, CFR Cluj a trezit adesea antipatii. Ca unul care ai fost adversar al CFR-ului, în anumite perioade, dar și colaborator în altele, de unde crezi că vine această antipatie față de CFR? 

E un mix, e câte ceva din mai multe cauze. CFR a apărut ca un mic Chelsea, dacă vă aduceți aminte. În al doilea sezon de Liga 1 devenise deja o echipă burgheză, care începuse să cumpere pe bani buni și să plătească salarii mari. Asta din start nu a căzut bine unora.

Atunci era o vreme în care erai considerat un bun conducător dacă ieșeai la televizor și atacai adversarii. Cine avea gura mai mare, avea avantaj. În acea perioadă, imaginea CFR-ului era Iuliu Mureșan (cu rare excepții – când antrenor era Ioan Andone, care avea o imagine bună în fotbalul românesc, avea relații bune în presă etc). Iuliu Mureșan ieșea de multe ori doar când echipa câștiga, nu și când ea pierdea, și atunci lucrurile astea au contat în vizibilitatea media.

A contat și popularitatea foarte ridicată a Stelei. Pe când la Steaua vorbeau tot timpul măcar două persoane, la CFR vorbea doar una. Nu zic că era bine sau rău, dar așa se întâmpla. Apoi, ca să glumesc, poate că era și mai ieftin pentru presa centrală să sune la București decât să sune la Cluj. La toate astea, trebuie să adăugăm și invidia multora, căci CFR Cluj are cel mai bun palmares din Liga 1 în ultimii 14 ani. 

A contat și faptul că CFR a apelat foarte mult la jucători străini. CFR nu s-a identificat, la un moment dat, ca o echipă românească. Eram analist TV la acea vreme și țin minte că definisem CFR ca fiind o „echipă-business”. O echipă care cumpăra jucători pe o sumă, îi transforma, îi împacheta, îi scotea pe piață și le ridica valoarea. Cu câteva excepții, mai puține ca degetele de la o mână, CFR a adus jucători „no name” din Argentina, din Portugalia… În acest context, CFR era percepută ca o echipă de mercenari. CFR a implementat cel mai bine regula UE a jucătorilor străini, și-au dezvoltat o rețea foarte bună de scouting, iar asta le-a garantat succesul. De altfel, unul dintre cei mai importanți scouteri ai CFR-ului era, pe atunci, chiar antrenorul de azi, Toni Conceicao.

Ca unul dintre cei mai vocali adversari ai CFR-ului din perioada respectivă, ce-ți dădea mai multă „muniție” când vorbeai despre cei din Gruia?

Nu cred că am fost printre cei mai vocali. Am avut câteva momente, la FC Vaslui, în anul când am pierdut titlul la diferență de un punct. A fost acel joc cu Universitatea Cluj, la care e discutabil că regulamentar s-au luat deciziile cele mai bune.

Fiind omul responsabil cu comunicarea la FC Vaslui, era normal să iau atitudine. Indiferent că azi lucrez la CFR, nu pot să șterg cu buretele ce am făcut atunci și nici nu pot să ascund lucruri, pentru că tot timpul am militat pentru adevăr. Chiar și când am susținut idei greșite, am spus tot timpul ce am crezut. Și când am trecut pe la Dinamo sau pe la Steaua mi s-a reproșat că am atacat cluburile respective când eram pe la Vaslui sau pe la Timișoara. Dar cred că e normal să aperi clubul pentru care lucrezi.

Și jucătorii se învârt, și antrenorii schimbă echipele, și noi, conducătorii, mai schimbăm tabăra. Mai ales că, în România, trăim într-o civilizație atipică. E multă instabilitate, e lipsă de planuri pe termen lung. După o lună, se schimbă totul. Toată instabilitatea asta socială – pentru că te duci să lucrezi undeva și nu știi dacă îți duci contractul până la capăt – se vede și în fotbalul nostru.

Eu nu mă simt bine în această derivă continuă. De exemplu, în acest moment am lucrurile împărțite între Timișoara, București, Cluj și Israel. Nici nu mai știu pe unde am hainele de iarnă. Mi-aș dori să fie mai multă stabilitate, ca să poți face cu adevărat performanță. M-am simțit bine și la Timișoara, și la Târgu Mureș, și la Vaslui, o vreme, dar mereu a trebuit să plec, dintr-un motiv sau altul. CV-ul meu poate părea unul pompos, dar nu mă mândresc cu el. Sunt prea multe echipe și prea puțin timp la fiecare dintre ele.

Dar asta este România. Timișoara a fost retrogradată pentru nereguli financiare. A fost o luptă între Marian Iancu și FRF, iar clubul, care urma să joace în Liga Campionilor, a fost retrogradat. Am rămas în Liga a II-a, am încercat să resuscitez echipa, dar, în iarnă, când am vorbit cu Marian Iancu, mi-a recomandat să plec. Am mers la FC Vaslui, care se bătea la titlu. De la Vaslui am plecat o dată cu Edi Iordănescu, pentru care garantasem. Am mers la Târgu Mureș, am luat o echipă de Liga a II-a cu doar patru jucători, dar am acceptat provocarea. Am promovat și am lăsat o echipă care s-a bătut la titlu cheltuind doar bugetul primit din drepturile de televizare. La Dinamo recunosc că nu m-am adaptat, nu era pe stilul meu. Acum sunt la CFR și încerc să fac ce e mai bine pentru CFR.

Am doi „pitici” pe creier: primul, când vorbesc cu un antrenor, iar el mă întreabă din start despre bani, iar al doilea când văd antrenori sau conducători că se plâng de ce a fost înaintea lor. Păi dacă era bine, nu mai erați voi aici. Eu acum ce să fac? Să stau să văd ce s-a făcut greșit în ultimii ani la CFR? Nu, vin și mă concentrez pe ce pot face eu mai bine de acum înainte.

Ne-am obișnuit în anii trecuți ca șefii de cluburi să fie foarte gălăgioși. Chiar conta asta atât de mult în succesul echipelor pe care le conduceau? Și ce putem face ca să trecem de etapa aceasta?

Eu zic că în ultimul timp s-a mai temperat atmosfera. Dar, într-adevăr, a fost o perioadă foarte dură în anii trecuți. Atunci chiar cred că conta cine stătea pe bancă, conta presiunea făcută pe arbitri. De altfel, contrele mele cu conducerea CFR-ului au fost doar pe teme de arbitraj. Pe atunci erau foarte vocali și Gigi Becali, și Marian Iancu, și Adrian Porumboiu, și Adrian Mititelu, și Gheorghe Ștefan, și Mihai Stoica. Am încercat să fiu și eu acolo, în rând cu ei, trebuie să îmi dai o bilă albă pentru asta (râde).

Serios acum, cred că trebuie să depășim acel moment. Nu mai putem continua așa. Trebuia să trecem de mult la alt nivel. E evident că fotbalul nu înseamnă cine strigă mai tare. Fotbalul înseamnă să copiem modele bune de afară: asta e valabil nu doar pentru fotbal, ci pentru întreaga societate. Și putem începe cu Ungaria, că e mai aproape, și să ajungem, pas cu pas, până în Germania sau Anglia.

Mie personal mi-a prins foarte bine anul petrecut ca oficial în Israel, la Hapoel Akka. Aveam pornirile de a contra arbitrii la televizor, dar acolo îmi era imposibil, pentru că nu înțelegeam nimic la TV, nu înțelegeam nimic prin ziare. Și atunci singurele stări de agitație le aveam când citeam online presa din România. (Râde) În Israel, mă uitam la poze, iar unde cunoșteam personajul, mai puneam pe cineva să îmi traducă. Atunci mi-am dat seama că nu știu nici un nume de arbitru israelian. Tot acolo am văzut un alt stil de arbitraj, unde penaltiul se dă numai dacă a fost 100%, am văzut mai puțină încrâncenare, fani care se îmbrățișau după meci cu cei ai echipei adverse…

Am învățat foarte multe acolo și am reușit să îmi temperez aceste porniri și spun sincer că sunt de patru jocuri la CFR Cluj și de fiecare dată am aflat în ziua jocului cine ne arbitrează. Am și uitat să mă mai interesez când se fac delegările. Mi-a ieșit cu totul de pe agenda lucrurilor importante să cercetez cu 24 de ore înainte cine ne arbitrează. Sincer, acum, ce pot schimba? Doar îmi încarc memoria cu niște nume.

E normal să gândim altfel, să ne respectăm mai mult. Am făcut și eu greșeli, am avut niște profesori de la care doar asta puteai învăța…

Ce se poate face pentru profesionalizarea conducătorilor de cluburi?

Federația încearcă ceva în acest sens. Eu am tot militat în ultimii ani și pe lângă Ligă, și pe lângă Federație pentru a se insista pe dezvoltarea cluburilor pe baze sănătoase, la fel ca afară: să despărțim partea sportivă de cea administrativă. Se fac niște cursuri azi, cu sprijinul FRF și al Academiei de Studii Economice, pe management de club. Dar azi, în România, un manager de club e perceput și ca făcând transferurile, și ca cel care plătește taxele la stat, face prea multe lucruri. E un fel de robot japonez care le face pe toate, ceea ce nu e posibil. Afară, președintele clubului nu are nici o putere asupra segmentului sportiv. Acolo e un director sportiv, un fost mare fotbalist, un fost antrenor, dar nu neapărat. Și aici e o temă la care noi mai avem foarte multe de învățat. Am văzut foarte mulți fotbaliști cu oarecare performanțe care vin și te întreabă ce ai făcut tu în fotbal. Păi, am făcut: când aduci jucători, numești antrenori, faci performanță la un club, scoți un club din faliment și îl aduci pe linia de plutire, atunci se cheamă că faci ceva. Mourinho a ajuns unul dintre cei mai mari antrenori ai lumii fără să aibă performanțe ca sportiv.

Ai modele în zona de management în România? În străinătate?

În România e foarte greu. Eu am un model, am și recunoscut că unul dintre modelele pe care le-am apreciat ca șef de club e Iuliu Mureșan. L-am prins și pe regretatul Ion Alexandrescu de la Steaua… Pe partea sportivă, e mai greu în România. În afară, am petrecut foarte mult timp, pe când eram impresar, studiind organizarea de la FC Sevilla, mai ales pe partea de scouting. Mi-a plăcut mult modelul. Șeful pe scouting era atunci Victor Orta, care acum e în Anglia, la Middlesbrough, tot acolo, peste Orta era Monchi, care acum e la AS Roma. Cu Monchi nu am vorbit decât de vreo două ori, în schimb de la Orta am învățat multe. Nu era Internetul atât de dezvoltat ca acum, urmăreau jucătorii pe parabolică, aveau cartele TV de peste tot, din America de Sud. Avea în baza de date informații incredibile despre jucătorii români, în condițiile în care noi știam foarte puține despre cei spanioli, care jucau la echipe importante!

La noi e greu. Noi ne strâmbăm când apar impresari, încercăm să-i evităm când negociem cu jucătorii, dar, de fapt, pentru că noi nu avem rețele de scouting bine puse la punct, primim informații la prima mână despre jucători doar de la impresari. Când impresarul îți propune un jucător bun, automat cere și un comision. Și noi încercăm să-l păcălim pe impresar, mergem la jucător și îi dăm bani în plus ca să scăpăm de comision. Iar dacă nu ne iese, îl vorbim de rău pe impresar. Dar e vina noastră că nu avem rețele de scouting, că nu ne dezvoltăm pe piețele aflate sub nivelul nostru. Noi dacă plătim 5.000 de euro pe lună trebuie să mergem acolo unde se plătește 2.000, 3.000 de euro, să luăm talente, să împachetăm frumos și să vindem mai departe. Noi singurele informații le primim de la impresari, ne uităm apoi pe InStat, că avem, în fine, parole acolo, în sistem, și ne dăm cu părerea privind o fază senzațională creată acum șapte ani de acel jucător. Apoi îl aducem în România și îl prezentăm ca pe un mare transfer, pentru că a trecut pe la Milan, Chelsea și așa mai departe. Dacă vrei să ai o percepție corectă asupra lucrurilor, trebuie să intri în subsol.

Trebuie să înțelegem că nivelul nostru la un club de vârf este un salariu de 4.000-5.000 de euro net, nu mai mult, într-o Românie care nu duce echipe în grupele Champions League sau duce întâmplător, în câte un an, în Europa League. La noi orgoliul e pe primul plan. Preferăm să ne cumpărăm Mercedes și să plătim un leasing uriaș, cât salariul, în loc să ne luăm o casă. Iar ce vedem în fotbal e doar o imagine a societății noastre…

Știm relația delicată dintre antrenorii din Liga 1 și finanțatori. Cum e relația dintre un conducător de club și un finanțator?

Unii zic că e vina antrenorilor sau a conducătorilor de club că acceptă asta. Dar dacă nu accepți să lucrezi cu patronii din Liga 1 ce faci? Iarăși revin la mentalitate. Uitați-vă ce se întâmpla acum 10 ani cu finanțatorii echipelor: ei făceau selecția, ei aduceau jucătorii, ei aduceau conducătorii, ei dădeau banii, ei dictau. Afară nu e așa. Dar la noi acesta a fost modelul. Au fost câțiva care s-au răzvrătit, dar nu i-am mai văzut antrenând, apoi, alte echipe. Degeaba ai o bază profesională dacă nu te poți adapta situației. Atunci, ar fi ideal să ai o bază financiară care să îți permită să trăiești în caz că te cerți cu un patron, iar alții nu or să te ia pentru că vor afla că nu te lași după cei cu banii. Starea fotbalului românesc se datorează și acestor compromisuri. O spun din proprie experiență: de două ori am făcut compromisuri, de două ori am pierdut lamentabil.

Se poate face ceva pentru a apăra un jucător sau un antrenor, din poziția de manager sportiv, în fața patronului?
Sigur că se poate, dar nu te pregătește nimeni pentru asta la cursurile care se fac la ASE sau pe afară, pe la UEFA. Nu predă nimeni cum să te lupți cu patronul ca să aperi un antrenor. Nu! Afară, pentru fiecare problemă din club ai o soluție, la noi, la fiecare problemă, ai „n” variante. Afară, fiecare își vede de treaba pe care o are, nu o să vezi oameni puși să-i sufle patronului ce face antrenorul la ședințele de pregătire. La noi sunt prea mulți oameni „multifuncționali”.

Ai lucrat cu cei mai importați finanțatori din Liga 1. Dacă ai rămas cu ceva de la fiecare, cu ce ai rămas?

Am rămas, normal. Am avut, e drept, și neșansa să ajung în momente dificile la cluburi, dar poate că și eu mi-am dorit asta. De exemplu, toată lumea fugea de Porumboiu. Ei, eu mi-am dorit să lucrez cu el.

Cum era Porumboiu?

Era dificil, dar îl contram de câte ori simțeam că am dreptate. Lui cel mai mult îi place să se contreze, cred că asta ar face toată ziua, de dimineața până seara. Era foarte pasionat, și-a riscat bunul mers al afacerilor ca să investească în fotbal. Și-a dorit foarte mult să câștige un mare trofeu și cred că a fost un șoc pentru el că nu a câștigat nimic, deși a fost mereu acolo, sus, trei sau patru ani la rând. Cred că a făcut la Vaslui una dintre cele mai bune echipe de după Revoluție din România.

Dintre toți finanțatorii, era singurul care venise din fotbal, singurul care știa dedesubturile sistemului. De ce nu a reușit?

Nimeni nu e perfect. Toți credem că ne pricepem la fotbal. Pe el, faptul că venea din fenomen l-a și ajutat, l-a și dezavantajat. Spre deosebire de Porumboiu, Arpi Paszkany s-a limitat doar la ce știa să facă. Bun manager înseamnă să îți alegi cei mai buni colaboratori. Paszkany și-a știut mai bine interesul și a dat putere oamenilor de lângă el, le-a dat posibilitatea de a veni cu idei și de a le dezvolta.

Marian Iancu e un tip foarte inteligent. Pentru mine a fost unul dintre cei mai buni patroni. Dar, la fel, se implica prea mult și își dilua valoarea implicându-se peste tot. Un tip de la care am învățat foarte mult. Ca toți ceilalți, avea o personalitate puternică. Țin minte că m-am supărat pe el după un meci cu „U” Cluj, un 2-2 acasă. Considera că un jucător nu era refăcut. Contra, care era antrenor, l-a introdus pe final. Nu se terminase meciul și Iancu mă suna pe banca tehnică. I-am dat argumente, nu m-a înțeles, i-am zis că plec. Două zile am închis telefonul și îmi trimitea mesaje numai prin emisiunile de la televizor. Și într-o seară, la GSP TV, le-a zis moderatorilor să-mi spună că dacă mergi cu calul în oraș și te superi pe cal, te întorci pe jos acasă. Am început să râd, i-am deschis telefonul, am vorbit și ne-am împăcat.

Ai adus, ca impresar, foarte mulți jucători în România. Cât de greu e să convingi un jucător bun să se transfere în Liga 1?

Depinde de nivel. CFR Cluj plătea, la un moment dat, foarte bine. Toți cei care au venit la noi au venit la un nivel substanțial superior. Eu, când mi se propunea un jucător, mergeam la scouting, să-l văd. Mergeam, vedeam jucătorul, vorbeam cu el, îi spuneam avantajele și dezavantajele, încercam să îl pun în temă.

Dorsin și Hirshfeld, pe care i-am adus personal la CFR, erau jucători foarte buni, oameni de națională , erau super profesioniști, dar diferența dintre Norvegia și România era prea mare. Am venit cu jucătorii la Cluj, eram la un restaurant, la un separeu. Eram cu soțiile jucătorilor, ei erau la vizita medicală. Mâncam, încercam să socializăm, când, la un moment dat, apar la televizor „Știrile de la ora 5”. Au început: crime, violuri, bătăi, accidente. Mi-am dat seama că femeile s-au speriat, nu știam cum să o dregem. Și totul a culminat seara, la plecare, când urcam în mașini, în parcare. Tocmai trecea la vale, pe strada Republicii, o căruță. Domnul Iuliu Mureșan mă împingea să zic ceva, căci femeile nu înțelegeau ce căuta o căruță prin oraș, prin Cluj. Și le-am zis că se filmează o reclamă, ce era să zic?! Mi-am dat seama că adaptarea le va fi foarte grea, cu toate că toți cei din club au încercat să le ofere cele mai bune condiții. CFR a pus mereu mare accent pe grija față de jucător, pe atenția la problemele lui. Ca agent, cel mai bine am lucrat cu CFR Cluj. Iar jucătorii au simțit asta. Chiar vorbeam cu Emmanuel Culio și îmi spunea că CFR e viața lui, că vrea să rămână toată viața la Cluj.

Alți jucători care să aibă un șoc cu România?

A fost un episod la Vaslui cu un portar de la Rayo Vallecano, acum e director sportiv acolo, David Cobeno. Am semnat cu el în Austria, noaptea, în cantonament. Am luat avionul, am aterizat la Iași, de acolo la Vaslui, ne-am cazat în hotelul domnului Porumboiu. Dimineața, la refacere, Cobeno era singurul jucător care lipsea. Am fugit la hotel, l-am găsit acolo, închis în cameră, nici nu ieșise de acolo. Mi-a zis: „Orice ar fi, nu pot să rămân aici. Eu am casă cu piscină în mijlocul Madridului, nu pot trăi aici! Plec acasă, nu am nevoie de bilet, nu am nevoie de bani, mă las de fotbal dacă nu rupem contractul, dar aici nu pot sta!”. Omul nu ieșise din camera de la hotel, vorbea doar din ce văzuse pe geam. E drept, erau și ceva lucrări pe singurul bulevard din Vaslui, era totul desfundat, când a văzut omul că ăla era centrul orașului, s-a luat de cap.

Sunt multe povești din astea, dar sunt și fotbaliști pentru care România a rămas în suflet. Christian Fabbiani mă întreabă mereu de Cluj, vorbește cu fanii pe Facebook, se interesează tot timpul de CFR. Și a fost unul dintre cei mai buni atacanți străini din istoria Ligii 1.

După tot acest periplu prin Liga 1, ai devenit, de puțină vreme, director la CFR Cluj. Clubul tocmai a revenit dintr-o insolvență și a luat titlul din primul an. Cum explici acest succes? Și cum explici faptul că, după turbulențele din acest an, cu schimbarea de antrenor, CFR e lider în Liga 1 și în acest sezon?

La CFR a fost o infuzie puternică de capital, iar această infuzie a fost făcută pentru a lua campionatul și a participa în grupele UCL sau Europa League. A fost un plan pe scurtă durată, Dan Petrescu avea contract pe doi ani. Plecarea lui a fost un șoc, dar un șoc a fost și oferta primită – în 10 ani nu lua banii aceia în România!

Să treci de la insolvență și să redevii o putere nu e ușor. Eu cred că performanța de anul trecut poate fi repetată. Eu unul nu mai simt mișcări tectonice la club în acest moment. Dar vezi cum e, nu îți dă nimeni alertă înainte de cutremur! E un început. Mă întreba cineva înainte de victoria de la Botoșani de cine mi-e teamă, de Craiova sau de FCSB. I-am spus că îmi e teamă de noi: trebuie să fie liniște, să dăm încredere jucătorilor și libertate antrenorilor. E important să iei campionatul, dar și mai important e să gândești pe termen lung. Clubul trebuie să și producă. Banii investiți până acum nu pot fi recuperați în vară. E nevoie de un plan bine structurat pe trei ani, timp în care investițiile se pot întoarce. Și e nevoie de liniște ca să ai performanțe. Nici Messi, nici Ronaldo nu pot da totul dacă nu au cele mai bune condiții.

Happening now