David Popovici vrea să seteze noi standarde. Și să arate că „imposibilul poate deveni posibil”

 

 

Adolescentul de pe marginea bazinului vrea să fie cel mai rapid înotător din lume. Are 17 ani, 1,90 metri și un zâmbet șmecheresc. Își netezește casca peste părul tuns scurt și își ascunde ochii căprui în spatele ochelarilor. Își potrivește bine tălpile pe blocstart, își întinde deasupra capului mâinile lungi, cu o deschidere de 2,05 metri, apoi le scutură de câteva ori.

Adolescentul e David Popovici și e la antrenament de la 6:30 dimineața, ca în fiecare zi. Programul acestei marți de mai include patru sprinturi de 100 de metri liber. Pe blocstart, îndoaie piciorul drept în față și stângul în spate, la 90 de grade. Respiră, se apleacă, iar când aude Șiii, urmat de un fluier scurt, plonjează și dispare sub apă.

Fluierul vine de la Adrian Rădulescu, antrenorul de 32 de ani care merge de-a lungul bazinului cu cronometrul în mână, privindu-i atent mișcările brațelor care străbat apa, loviturile din picioare care împrăștie spumă în jur, poziția coatelor. Vede la David aceeași ușurință de-a înota pe care a observat-o încă de la 9 ani, când a început să-l antreneze. După primul bazin de 50 de metri, se întoarce în ritm cu el, oprește cronometrul și notează timpul într-o agendă cu coperte groase.

Rădulescu îi avertizase pe David și pe partenerul lui de antrenament, Dragoș Ghile, că azi vor face un set intens, în ritm de cursă, care o să-i macine. Urmează o vară cu competiții importante, inclusiv ultimele la juniori, așa că acum e momentul să înoate până la epuizare.

După prima sută, David se oprește la marginea culoarului gâfâind. Zâmbetul i-a dispărut. Are cinci minute pauză până la următorul sprint, așa că iese din bazin și își reia poziția. Înainte să plonjeze înapoi, se lovește de câteva ori pe brațe și pe picioare, cum face și înainte de concursuri. Cum a făcut și vara trecută la Tokyo, când a fost cel mai tânăr concurent din două finale olimpice și al patrulea cel mai bun din lume la 200 de metri liber.

Tot vara trecută a devenit cel mai rapid înotător sub 18 ani pe suta de metri din istorie. Pe plan național, domina deja de câțiva ani, dar de vara trecută nu mai e doar un licean care înoată repede, ci înotătorul despre care se scrie că e o revelație, copilul minune al sportului românesc, un fenomen al natației mondiale. E cel despre care alți înotători spun că un astfel de talent se naște la 100 de ani.

După al doilea sprint, îmbrățișează marcajul care delimitează culoarele, odihnindu-se pe el. Se ridică pe marginea bazinului și rămâne câteva minute cu picioarele în apă și capul aplecat în față. Gâfâie, pentru că simte că nu mai are aer. Își lovește din nou pieptul, umerii și picioarele cu palmele, apoi revine la start, lăsând picături de apă în urmă.

Suferă acum, ca să poată fi rapid în concursuri. De exemplu, la Campionatele Mondiale de la Budapesta, care încep pe 18 iunie, primele lui Mondiale de Seniori în bazin olimpic și cea mai importantă competiție din vara asta.

La puțin timp după, va fi imaginea Europenelor de Juniori (5-10 iulie), găzduite chiar de România, în noul bazin de la Otopeni, unde își dorește să vadă mulți spectatori și să obțină un rezultat important cu ștafeta. Pe 18 august va încerca să înoate repede la Europenele de Seniori de la Roma, iar pe 30 august la Mondialele de Juniori din Lima, ultima competiție de juniorat pentru înotătorul care pe 15 septembrie împlinește 18 ani.

E o vară chiar mai încărcată decât cea olimpică din 2021. Dar de asta se dă jos din pat la răsărit șase zile pe săptămână, chiar și în diminețile în care e întuneric și ar mai zăbovi sub plapumă. De asta se culcă până în 9:30 seara, deși ar mai sta la telefon cu prietena lui. De-asta își vede rar prietenii, petrece mai mult timp la bazin decât acasă și se antrenează „fără jumătăți de măsură”, pentru că știe că „trebuie să te duci cât de tare poți”. De fiecare dată.

Așa plonjează și în al treilea sprint, cronometrat din nou de Rădulescu. La final se ridică iar pe margine și se întinde cu totul pe spate, cu mâinile sub cap și picioarele atârnând în apă. Nu se gândește decât că îl dor al naibii de tare. Revine în șezut și-și sprijină capul în mâini, până aude din spate vocea antrenorului: „Hai”. Se stropește cu apă pe față și se întoarce, pentru ultima oară, la blocstart.

Vine după câteva zile de antrenamente grele, așa că e normal să nu aibă timpi prea grozavi. Acum, cel mai relevant vector e intensitatea efortului; acidul lactic din sânge, pe care antrenorul i-l măsoară înțepându-l în deget cu un aparat ca un glucometru.

E ultimul sprint, iar la finalul lui David își odihnește capul de colțul bazinului, cu un picior ridicat pe margine. Apoi iese din apă cu mișcări lente. Știe de unde vine durerea intensă pe care o simte, de ce îi vine să vomite, de ce îl ard mușchii, de ce i se încețoșează privirea și îl doare capul. Știe că în corpul lui se creează o stare de acidoză de la efort, iar organismul percepe acidul lactic ca pe ceva ce trebuie eliminat. Tot ce poate face e să respire și să aștepte să-i treacă, vreo 10 minute, ca apoi să revină în apă. Se așază pe o bancă de lemn, cu prosopul în cap. Apoi se întinde cu totul pe jos.

Al patrulea din lume

Când a intrat în Tokyo Aquatics Center pentru prima finală olimpică din carieră, la 16 ani și 10 luni, nu s-a uitat la cei din jur. Sau, dacă s-a uitat la puținii spectatori prezenți la ediția pandemică a Jocurilor Olimpice, nu i-a văzut. Era doar el, cu zgomotul alb din urechi și concentrarea. Știa că antrenamentul e făcut și nu mai poate schimba nimic. S-a oprit în dreptul primului culoar din margine, semn că nu era printre favoriți.

Dar nu era nici un outsider.

Atrăsese deja atenția natației mondiale cu o săptămână în urmă, la Europenele de Juniori de la Roma, unde câștigase trei medalii de aur (la 100 de metri, 200 de metri și 50 de metri liber) și una de argint cu ștafeta de 4×100 de metri liber (alături de Mihai Gergely, Ştefan Cozma şi Patrick Dinu). Mai important, doborâse trei recorduri mondiale de juniori (două la 100 de metri și unul la 200 de metri liber), devenind cel mai rapid tânăr înotător din istorie.

Cu un timp de 47,30 secunde în 100 de metri devenise și cel mai rapid din acel sezon la seniori; ba chiar reușise al zecelea cel mai bun timp din istorie. Adică în fața campionului olimpic din 2016, Kyle Chalmers, a campionului european Kliment Kolesnikov și a americanului Caeleb Dressel, cel mai bun înotător al prezentului. „Cu siguranță mi-a atras atenția”, a spus Dressel într-o conferință. „Eu nu înotam atât de rapid la 16 ani, iar felul cum înoată e și mai impresionant.”

Gazetta dello Sport l-a comparat cu rusul Alexander Popov, de patru ori campion olimpic. Triplul campion olimpic Anthony Ervin l-a felicitat pe Twitter, iar Kolesnikov a postat pe Instagram o poză cu românul: „Ok, ok, got it”.

David nu a lăsat hype-ul să-i strice concentrarea. „Job’s not done”, s-a gândit după Roma, cum îl auzise într-un interviu pe Kobe Bryant, unul dintre sportivii din mentalitatea căruia încearcă „să adopte”. Iar jurnaliștilor care l-au întrebat cum se simte când e numit „fenomen” le-a răspuns de fiecare dată: „Sunt doar un băiat care înoată repede”.

Înainte de finala de la Tokyo și-a imaginat ce urmează să se întâmple, pas cu pas, o tehnică de vizualizare învățată de la antrenor. S-a gândit la cum va fi podeaua pe care va călca și cum se vor simți blocstarturile sub tălpi când se va pregăti de start. Cum își va auzi numele în arenă și cum va aplauda publicul. Și-a imaginat fiecare mic detaliu, pentru că, dacă reușești să faci asta, poți să-ți înoți propria cursă. Să te concentrezi doar la ce poți controla, cum discută des cu antrenorul lui.

În fața culoarului, și-a rotit capul și mâinile, și-a aruncat câțiva stropi pe față, și-a lovit de câteva ori brațele. A urcat pe blocstart, s-a aplecat, iar când s-a auzit un biiiiplung și arena a amuțit, a plonjat.

În bazin, sportivul de 17 ani e un fenomen. Experții spun că un înotător ca el, capabil să zdrobească recorduri mondiale, se naște la 100 de ani.

A simțit de la început că înoată repede. Apa nu-i opunea rezistență, pentru că felul lui de-a înota e special. E ce a fermecat specialiștii încă de la Roma: flotabilitatea ieșită din comun, ușurința cu care înaintează, de parcă n-ar face niciun efort. „E printre puținii care înoată foarte mult deasupra apei, adică îi vezi slipul când înoată”, mi-a spus Răzvan Florea, singurul medaliat olimpic din înotul masculin românesc (bronz la Jocurile Olimpice din 2004). „Are abilitatea să pună mâna în apă și să fie diferit de orice alt înotător”, spune și Brett Hawke, fost înotător australian care a participat la două ediții olimpice, într-un interviu în Swimming Magazine. „E ca Steph Curry la aruncările de 3 puncte. Nu poți replica asta. Are ceva special.”

„Am văzut un înot pe care eu nu am mai avut ocazia să-l văd vreodată”, mi-a spus și Silviu Anastase, care coordonează pregătirea loturilor naționale în cadrul Federației Române de Natație. „Și am văzut mulți campioni”. Anastase spune că, după ce i-a privit cursa de ștafetă de la Roma, i-au trebuit câteva ore să-și revină, „pentru că îmi plecase mintea odată cu performanța lui”.

După primii 50 de metri ai finalei de la Tokyo, David s-a împins cu putere în perete și a întors al treilea. Chiar dacă nu e primul adolescent care obține timpi buni, e destul de rar ca la vârsta lui să înoate atât de rapid, spune Braden Keith, editor al publicației SwimSwam, care l-a numit prodigy. Mai ales în probele de sprint, unde contează dezvoltarea biologică și forța pe care o câștigi odată cu vârsta.

Dar nu e vorba doar despre câtă forță ai, ci și despre cum știi s-o folosești. Eficiența e unul dintre lucrurile care-l fac special, spune Rădulescu: cum știe să-și dozeze energia să producă o anumită viteză, s-o mențină și să accelereze de pe loc. „În ultimii 15 metri, el va reuși să te depășească.”

După 100 de metri din finală, era al patrulea. Din apă, vedea fotografii de pe margine și tribunele și s-a gândit la toți cei de acasă, familie, prieteni, colegi, necunoscuți, care s-au trezit la 4 dimineața pentru el. Gândul ăsta l-a făcut să înoate „și mai înfometat”.

Pe ultimii 50 de metri, a accelerat. Părea că se apropie de podium, că va termina pe 3. Secundele s-au scurs rapid, apoi s-au oprit brusc. A atins marginea bazinului după 1 minut, 44 de secunde și 68 de sutimi. Un nou record personal, național și european de juniori, dar un timp pe care îl mai înotase în antrenamente și pe care antrenorul, care-l privea din tribună, s-a bucurat să-l vadă și în concurs. Britanicii Tom Dean și Duncan Scott câștigaseră aurul și argintul, cu 1:44.22 și 1:44.26. Bronzul era al brazilianului Fernando Scheffer.

„Ok, e foarte bine”, și-a zis David când a întors capul spre tabelă și a văzut că e pe 4.

Apoi a văzut că între el și locul 3 erau doar două sutimi de secundă.

Mai puțin decât îți ia să clipești.

„Ok, poate că o medalie olimpică ar fi fost puțin cam mult”, s-a gândit David. „Dar data viitoare va fi aur.”

Încă răsufla greu când a apărut, cu un zâmbet larg și stropi de apă pe corp, în fața camerelor de filmat. „Îmi place să spun că mai degrabă sunt al patrulea cel mai bun din lume”, a spus când a fost întrebat unde crede că a pierdut medalia. Un răspuns care l-a impresionat pe tatăl lui, care-l privea de acasă, și care s-a rostogolit a doua zi în presă și social media, alături de postări care lăudau maturitatea și relaxarea cu care privește un astfel de moment.

Printre pauze lungi de respirat, a continuat: „Faptul că am fost la două sutimi de medalie îmi arată cât de strălucitor e viitorul.”

Ziarele de sport din țară au zăbovit asupra celor două sutimi, mai ales după ce David a glumit cu jurnaliștii români de la Tokyo că, dacă nu-și rodea unghiile, cum face de când e mic, ar fi fost pe podium. Dar nu e despre o unghie, spune Rădulescu, care atunci când a văzut filmarea cursei a observat greșelile tehnice. „A fost cel mai prost 200, tehnic, al sezonului. (…) La a treia întoarcere, n-a făcut nicio ondulare.”

Dacă înota corect, antrenorul n-are niciun dubiu că ar fi câștigat.

„Până să-l întâlnesc pe domnul Adi nu știam că înotul e distractiv”

David a ajuns în bazinul de înot de la Lia Manoliu la 4 ani, așa cum ajung toți copiii energici: dus de părinții care sperau să-l ia acasă obosit și să doarmă mai mult, dar și la recomandarea medicului pentru un început de scolioză. Apa a fost mediul în care corpul lui lung și subțire s-a simțit, din primul moment, în largul lui, și care i-a dat încredere. I-a plăcut și faptul că la Bucharest Sport Club, clubul privat unde a făcut inițiere, înotul era o joacă. Îi plăcea însă să înoate în ritmul lui, iar primul antrenor îl striga folosind porecla dată de colegi pentru pletele de pe umeri: „Zânule, admiri norișorii, ce faci?”.

A vrut să continue să facă performanță, așa că părinții l-au înscris la o școală cu profil sportiv, Emil Racoviță. Pentru că nu au fost mulțumiți de chimia pe care o avea cu antrenoarea, la 9 ani l-au întrebat dacă vrea să continue altundeva. A ales Aqua Team București (acum Navi), un club fondat în 2007 de Cătălin și Iulia Becheru, doi antrenori de copii cu rezultate. Era cel mai bun club de copii din țară, iar David i-a spus tatălui: „Vreau și eu să câștig medalii”.

Acolo l-a întâlnit, în 2013, pe „domnul Adi”, cum îi spune și azi antrenorului Adrian Rădulescu. Fost înotător și doctor în performanță sportivă, specializarea natație, Rădulescu a ajuns la club în timpul facultății, ca voluntar, la recomandarea lui Pierre Joseph de Hillerin, fost director al Institutului Național de Cercetare Sportivă. Acesta le-a povestit fondatorilor că are un student care vrea să antreneze la Jocurile Olimpice. A făcut întâi inițiere și pregătire fizică, apoi a preluat o grupă de performanță din care făcea parte și David.

A găsit un copil neastâmpărat și pus pe glume, care se plictisea repede, mai ales când avea de înotat distanțe lungi. Se oprea și se juca cu ochelarii, cerea la toaletă, spunea că-l doare capul, umărul sau burta. Cu toate astea, când își dorea, înota nefiresc de repede pentru cât se antrena, spune Rădulescu. „Minim de efort, maxim de impact.”

„Îți dai seama că nu e doar că e mai înalt. Ok, era înalt, dar erau și alții înalți. Nu era cel mai forțos. Nu putea să facă o flotare, alții făceau 100. Era clar că exista altceva acolo.”

Provocarea pentru Rădulescu a fost să-l convingă să-şi folosească spiritul competitiv şi în antrenament. A înțeles că e genul de copil la care funcționează argumentele, căruia nu poți să-i spui să înoate 10 bazine că așa vrei tu. Așa că i-a dat să citească despre antrenamente și să rezume pe o foaie ideile principale. I-a explicat de ce simte anumite lucruri și ce se întâmplă în corpul lui, ca să înțeleagă de ce i-e rău după efort.

„Niciodată nu l-a certat”, spune mama înotătorului, căreia i-a plăcut că Rădulescu n-a încercat să-l schimbe. L-a lăsat să se joace. Au glumit. Au ascultat muzică. Îi spune mereu înainte de concursuri să se distreze, iar David repetă asta în interviuri ca o mantră.

„Până să-l întâlnesc pe domnul Adi nu știam că înotul e distractiv”, mi-a spus și David la finalul unui antrenament în care a ieșit de câteva ori din apă, în pauzele dintre seturi, să schimbe melodia. Din boxa pe care o aduce uneori de acasă se aud des Subcarpați, Kazi Ploae sau Specii.

A învățat să accepte, chiar să aprecieze durerea, sentimentul de ardere din mușchi. Pentru că doar dacă trece prin ele devine mai bun, mai rapid, iar asta e ce-i place cel mai mult la înot: când își împinge limitele, când învinge durerea, când știe că a făcut un set bun. Iar parte din motivația de-a trece prin toate astea e chiar încrederea pe care o are în antrenor. „Dacă n-aș avea încredere în el, n-aș putea să mă mai chinui în halul ăsta la fiecare antrenament, încât să-mi fie extrem de rău. Dar știind că vine ceva bun după asta, pot să trec prin mai orice.”

Alături de Rădulescu, a început să câștige și i-a plăcut. La 10 ani, a doborât primul record național, la 50 de metri spate – unul vechi de 24 de ani, care îi aparținea lui Dragoș Coman, medaliat cu bronz mondial în 2003. A știut atunci că vrea să spulbere cât mai multe, și a doborât până acum peste 30. La 14 ani a devenit cel mai rapid înotător sub 15 ani din istoria Festivalului Olimpic al Tineretului European, înotând 100 de metri în 49,82 de secunde.

Dar nu doar rezultatele i-au ținut împreună, ci și felul în care Rădulescu vede rolul unui antrenor: un pedagog care, dincolo de timpi și medalii, încurajează personalitatea sportivului și nu-l încadrează într-un șablon, cum prea des au făcut antrenorii din trecut. Care-l inspiră și motivează, nu-l tratează cu superioritate, recunoaște dacă greșește și-i spune cu blândețe: „Bravo, te-ai descurcat bine”, când se simte rău după un antrenament obositor.

„Să mai încerci să le vorbești și de viață și ce se întâmplă în afara ei, că nu e numai despre sport”, spune Rădulescu, dându-l ca exemplu pe John Wooden, antrenor de legendă din baschetul universitar american, care își învăța sportivii cum să-și pună șosetele ca să nu facă bășici. „Hai să învățăm cum să ne legăm slipul și cum să ne punem ochelarii și casca, și după aceea vedem noi cum ajungem la Jocurile Olimpice.”

„Pe mine mă șochează cât de tare îl ascultă”, spune mama lui David, care și-a dorit ca fiul ei să aibă în jur oameni care să-l respecte și de la care să învețe – nu să fie cel mai bun la informatică, nici chiar cel mai bun la înot, ci să fie un om bun –, și e fericită să vadă asta în echipa lui. „Dacă i-aș fi spus eu să citească Seneca, cred c-ar fi râs de mine.” Acum, David are o mică bibliotecă despre filosofia stoică, care îl ajută să gestioneze presiunea. Tot de la Rădulescu – care a primit recent un premiu pentru excelență în mentorat – a învățat cât de rău îi face zahărul și cum îi slăbesc atenția videourile de pe Instagram. „Dacă ar spune cineva că poți să faci un adolescent să stea o lună fără telefon, ai crede?”, mai spune mama.

Cu antrenorul vorbește și de emoții sau presiune. „Tu nu mergi la concursul ăsta pentru că nu meriți să fii acolo”, i-a spus Rădulescu la primele sale Europene de Seniori, primăvara trecută, când l-a simțit tensionat că trebuie să-și facă baremul de calificare la Tokyo alături de ăia mari. „Tu ai timp de calificare, mergi acolo pentru că ești la fel de bun ca toți ceilalți.”

Părinții l-au susținut, dar n-au pus presiune să obțină rezultate

Pentru Rădulescu n-a fost un moment, un concurs sau un record național care să-i arate potențialul lui David, ci mai degrabă un proces prin care a văzut că răspunde bine la provocările și pragurile pe care i le seta. Pentru că e greu să vezi un puști de 12 ani și să zici că o să fie următorul star al natației, iar el a văzut mulți care s-au pierdut. „Se întâmplă multe în viață, de la modul în care relaționează familia cu tine, la liniștea de acasă. (…) Sunt multe care te pot scoate de pe linie.”

Ce l-a păstrat pe David pe linie, crede antrenorul, a fost „în primul și primul rând” relația cu părinții, Mihai și Georgeta Popovici. Care nu i-au zis niciodată: „N-ai mers bine la concurs, te voi pedepsi”. Care nu colecționau medalii și nu-l recompensau cu premii, telefoane sau bani, cum au văzut la alți părinți. Dar care opreau de fiecare dată să mănânce la IKEA după concursuri, fie că pierdea sau câștiga, pentru că lui David îi plăcea prăjitura de acolo.

Care nu vorbesc acasă despre înot, timpi sau antrenamente – înainte de calificarea la Tokyo, mama n-a vrut să audă nici sushi –, decât dacă vrea David să le povestească ceva. Pentru ei e mai important cum s-a simțit și dacă s-a distrat decât timpii sau numărul de bazine. „Astea sunt între el și Adrian.”

Au crezut însă mereu în el. Deși n-a vorbit cu niciun antrenor despre potențialul lui, tatăl a simțit de pe la 11 ani că va ajunge un sportiv excepțional. Îl impresiona mentalitatea fiului său. Că niciodată nu-l afecta înfrângerea. Nu plângea, nu era dezamăgit, nu s-a supărat nici când a fost descalificat pentru că a plecat prea repede la un start. Înainte de concursuri, le făcea colegilor trucuri cu cărțile de joc, pentru care era poreclit Magicianul. Și, indiferent pe ce loc ieșea, intra să câștige.

„E mai consecvent decât am putea noi să fim”, spune Mihai Popovici, care lucrează în vânzări, dar a devenit expert în nutriție, mâncare neprocesată și aditivi. De când a aflat că e bine să mănânce cu două ore înainte de antrenament, se trezesc înaintea lui, la 4:30, să-i pregătească micul dejun, pe care i-l duc în pat, să mai doarmă o oră după. La concursuri, ceilalți părinți credeau că îl dopează când îi vedeau preparând în portbagaj lapte cu scorțișoară și miere, băutura lui preferată.

Pe măsură ce costurile cu pregătirea au crescut, tatăl a dat sute de mailuri și telefoane să găsească sponsori. „Puțini au răspuns, dar numai dacă faci sute de gesturi din astea ai șanse să găsești unu, doi, trei. Mulți în jur nu o făceau, erau resemnați din start că nu se poate. Nu există nu se poate. Se poate, dar nu imediat.” (Sensiblu, Moller’s, CEC și BursaTransport au fost primele branduri care l-au susținut, iar în 2015 a câștigat o bursă Mobilizăm excelența oferită de Fundația Comunitară București. BursaTransport îi e alături și azi, împreună cu Edenia, MedLife și Arena.)

La 8 ani, David i-a spus unei antrenoare că vrea să ajungă la Jocurile Olimpice, așa că părinții i-au făcut un tort și au inscripționat un tricou cu Tokyo2020, prima ediție la care ar fi putut să se califice. Au făcut mascote și cântece. La concursuri, purtau tricouri cu mama lui Kahuna și tatăl lui Kahuna, o altă poreclă, un nume hawaiian pentru „magician”. S-au mutat aproape de bazinul de la Lia Manoliu, au plătit deplasări la concursuri naționale, iar mama lui, de profesie psiholog, a făcut un curs de ofițer antidoping ca să poată verifica suplimentele și pastilele pe care le ia.

Sunt sacrificii pe care nu le vede nimeni, spune Rădulescu, și din ce în ce mai puțini cei dispuși să le facă. Din grupa lui de 20 de copii, David e singurul care mai face performanță. Programul copiilor e încărcat cu meditații, părinții lucrează și nu-i pot aduce la antrenamente în timpul zilei, nu-și permit să-i mai susțină sau își doresc rezultate prea repede. „Părinții merg pe certitudine. Și sportul – ca și în cazul lui David, cel puțin până în iulie anul trecut – era o incertitudine. Oamenii nu pot aștepta.”

Familia Popovici nu vede eforturile ca pe sacrificii, ci ca ce trebuie să faci pentru copilul tău, ca să fie fericit. Nu doar să-l duci la înot, ci să-l ajuți să aibă o viață cât mai aproape de normalitate, chiar dacă programul lui trebuie calculat la sutime ca să includă și cele două antrenamente, și pregătire fizică – dimineața de la 6, cu o oră înainte să intre în bazin –, și refacere, și școală, și timp cu prietena, și rarele ieșiri cu prietenii.

„Îmi doresc foarte tare normalitatea în viața lui”, spune Georgeta Popovici, „și atunci nu-mi place să vorbesc în jurul lui despre potențial sau nici măcar să-l laud. Sunt atât de detașată de subiect, că săracul copil, când mai face câte-un record, se uită la mine și zice: «Auzi, tu știi ce-am făcut eu?»”. Preferă să fie cea care-l întreabă de teme – e elev la George Coșbuc, la engleză bilingv –, care a insistat să meargă în tabăra din clasa a VIII-a, chiar dacă a stat doar trei zile, pentru că avea cantonament, sau să-și dea examenul de engleză Cambridge, chiar dacă e cu două săptămâni înainte de Mondiale.

Nici David nu vrea să vorbească despre înot acasă sau cu prietenii. Nu are nimic legat de sport în cameră, în afară de sertarele în care-și ține căștile și ochelarii. Dacă atunci când era mic își înrăma toate diplomele pe pereți, până n-a mai avut loc, acum i se pare inutil să le expună și le ține pe toate în debara.

„Înotul e aici”, mi-a zis la bazinul Lia Manoliu, după un antrenament. „Acasă e acasă. La școală e la școală. Și cu prietena e cu prietena.”

„Vreau să fiu din ce în ce mai cunoscut sau vreau să înot din ce în ce mai bine?”

Ca un val care te ia prin surprindere, atenția publică pe care a primit-o vara trecută i-a tulburat din normalitate. A dat interviuri, a fost la evenimente, a primit premii internaționale și zeci de mesaje, taguri și like-uri. I-au scris oameni care-i propuneau colaborări, care-i cereau căști de înot cu autograf, care voiau să știe ce trebuie să mănânce ca să ajungă ca el. Au venit copii din alte țări să-l cunoască. L-au oprit oamenii pe stradă. L-au claxonat șoferii să-i strige: „ești cel mai tareee”. În toamnă, s-a transferat de la Steaua la Dinamo, unde e legitimat și Robert Glință, celălalt înotător român de top, și a devenit imaginea brandului internațional de echipamente sportive Arena.

La început, i-a plăcut atenția. Verifica fiecare mesaj și articol și-l flatau superlative ca magicianul, rechinul, fenomenul, extraterestrul. Îi plăcea că devine cunoscut, pentru că una dintre dorințele sale, pe lângă recorduri și medalii, e să inspire cât mai mulți oameni: să aibă un stil de viață sănătos și să viseze la lucruri mărețe; părinții să-și ducă copiii la sport; copiii să-și dorească să facă mișcare și să muncească pentru pasiunea lor; autoritățile să-i susțină mai mult. A ajutat înotători din Ucraina să-și continue pregătirea în România, iar anul trecut a înotat la evenimentul caritabil Swimathon pentru terapia copiilor cu autism, cu care se juca în copilărie, când își însoțea mama la ONG-ul unde lucra.

Dar a înțeles, discutând cu antrenorul și cu părinții, că trebuie să filtreze mai bine solicitările, pentru că îi consumă timp și energie. Și-a dat seama și că superlativele nu îl definesc; talentul a fost doar primul pas, dar „e un procent mult prea mic. E pur și simplu vorba de muncă”.

A hotătât să se concentreze pe înot, „partea ușoară din viața care vine la pachet cu rezultate bune”. În toamnă a luat o pauză de la social media. Și-a șters toate aplicațiile de pe telefon, în afară de WhatsApp, și-a schimbat numărul de telefon și a hotărât să nu mai dea, o vreme, niciun interviu. „Eu ce vreau să realizez?”, s-a întrebat. „Vreau să fiu din ce în ce mai cunoscut sau vreau să înot din ce în ce mai bine? Consider că e important să audă lumea ce am de spus, dar va veni un timp și pentru asta, după ce voi putea rezolva tot ce am de rezolvat aici în bazin.”

Ce impact poate avea David Popovici în înotul românesc

Impactul unui înotător ca David poate fi major în înotul românesc, crede Braden Keith, de la SwimSwam. „Dintr-o perspectivă comercială, are oportunitatea să devină ceva ce înotul românesc nu a mai avut niciodată și poate atrage multă atenție internațională către România. Am văzut astfel de talente, din țări mai puțin cunoscute în lumea înotului, lansând sau reconstruind întregi industrii.”

„El e deja e un exemplu care a generat foarte mulți admiratori din toate mediile”, spune și Anastase. „Între elevi, la școală, e foarte bine văzut, felul lui de-a fi și seriozitatea și naturalețea.” Popularitatea lui ar putea atrage copiii către înot, cum au făcut Cristina Neagu în handbal sau Simona Halep în tenis, ale cărei parteneriate comerciale au dus și la construirea de terenuri.

Dar antrenorul federal nu vede să existe infrastructură pentru a susține un astfel de interes. „Ce selecție să fac dacă eu n-am bazine? Uite, Bucureștiul, ar trebui să fie câte două bazine în fiecare sector, nu? Să poți să culegi ceva.”

Copiii vin totuși la înot, spune Răzvan Florea, care după ce s-a retras a construit la Constanța un bazin de 25 de metri și a înființat propria școală de înot. Are sute la inițiere și 40-50 cu care merge la competiții. Dar ce lipsește e o strategie, o linie pe care s-o urmezi de la copii la seniori, mai multă susținere financiară în perioada junioratului, condiții de pregătire distribuite uniform, în funcție de criterii clare de performanță, și antrenori mai bine pregătiți și adaptați cerințelor moderne. Altfel, performanța rămâne un drum anevoios, bazat prea mult pe eforturi individuale și pe excepții. Eforturi pe care le-au făcut și el, și Diana Mocanu, dublă campioană olimpică în 2000, sau Camelia Potec, campioană olimpică în 2004.

„E foarte greu să faci performanță pe cont propriu”, mi-a spus și Robert Glință, primul campion european de seniori al României într-o probă masculină, la 100 de metri spate. Finalist olimpic și în 2016, la 19 ani, și vara trecută la Tokyo, a schimbat mai mulți antrenori, echipe și bazine, încercând să găsească echipa potrivită. „Eu am ajuns la acești oameni pe cont propriu. O astfel de resursă nu este pusă la dispoziție pentru toți cei care doresc s-o acceseze. De aceea avem parte de rezultate frumoase atât de rar, pentru că nu e o cale ușor accesibilă.”

Un sistem funcțional ar însemna să nu-ți cauți singur antrenor, preparator fizic sau nutriționist, cum au făcut și părinții lui David. (Din echipa lui mai fac parte preparatorul fizic Dragoș Luscan, care a mai colaborat cu Simona Halep, Horia Tecău și cu naționala de handbal feminin, kinetoterapeutul Valentin Grigoraș, analistul video belgian Stijn Corten și nutriționistul american Bob Seebohar.) Să nu ai doar două bazine olimpice în capitală și să nu te plimbi prin tot Bucureștiul între antrenament, criosaună sau masaj.

Ecosistemul din jurul lui David arată câte piese de puzzle trebuie să se potrivească pentru ca un copil talentat să aibă șansa – chiar dacă nu garanția – de a ajunge pe un podium, fie el olimpic, mondial sau european. Mai ales într-unul dintre cele mai competitive sporturi din lume, cu milioane de practicanți și mii de concurenți la nivel înalt, cu o istorie care include nume ca Michael Phelps, cel mai decorat sportiv olimpic, cu 28 de medalii, sau Ian Thorpe, campion mondial la 15 ani și de cinci ori campion olimpic; cu un prezent dominat de Caeleb Dressel – care a plecat de la Tokyo cu cinci medalii de aur, una dintre ele în finala la 100 de metri liber, unde David s-a clasat pe 7 –, Kyle Chalmers, deținătorul recordului mondial la 100 de metri liber în bazin scurt, sau Adam Peaty, care a doborât 14 recorduri mondiale la bras; și cu o tânără generație valoroasă care vine din urmă.

Keith îl vede pe român mai „marketabil” decât ceilalți de vârsta lui. Ca într-un film Marvel, oamenii sunt atrași de personajele pe care le reprezintă sportivii, iar David pare că-și înțelege bine acest „personaj”. E glumeț și relaxat în interviuri, expresiv când comunică nonverbal cu antrenorul din bazin după concursuri sau când scuipă apa ca un delfin; își spune Chlorine Daddy pe Instagram, iar popularitatea lui merge dincolo de înot. A apărut într-un podcast Hope and Homes for Children alături de Irina Rimes, în lista Forbes România 30 sub 30, iar membrii trupei Subcarpați l-au așteptat la aeroport când s-a întors de la Tokyo. Pare să aibă instrumentele, carisma și încrederea pentru a reuși, crede jurnalistul. „Rămâne să nu se piardă în the hype of David.”

Iar acum, are și resursele. E printre puținii sportivi susținuți – de Federație, de Comitetul Olimpic și Sportiv Român, de Dinamo – cu cantonamente în afara țării, o echipă completă de specialiști de nivel internațional, suplimente și forme de recuperare, chiar dacă nu toate la un loc, cum le-ar avea în străinătate.

După Tokyo, a primit zeci de oferte de burse de la universități din SUA ca să se alăture echipelor lor de colegiu – Princeton, Harvard, Stanford, la oricare te-ai gândi, probabil există un mail în inbox. După ce s-a consultat cu familia și echipa și a vorbit cu sportivi care au studiat acolo, a ales să rămână în țară. „If it ain’t broke, don’t fix it”, i-a răspuns unul dintre recrutori când David i-a explicat de ce nu vrea să renunțe la antrenorul său. Chimia dintre ei e rară, crede Florea, care a schimbat cinci antrenori până a ajuns la Jocurile Olimpice. „Nimeni n-a plecat la Olimpiadă cu același antrenor cu care a început.”

David știe însă că e într-un loc privilegiat și că nu toți sportivii din România au astfel de condiții. Și el le-a primit doar după ce s-a afirmat. „Asta e o mică problemă la noi. Le ai, dar abia după ce reușești să faci ceva. Dacă toată lumea le-ar avea de la început, cum se întâmplă în alte țări, mult mai dezvoltate, ar fi mai mulți în locul meu acum, n-aș fi numai eu.”

„Suntem contemporani cu cineva care o să schimbe felul în care înțelegem sprintul”

După vara trecută, lumea se așteaptă la rezultate din ce în ce mai spectaculoase de la el. În noiembrie, a câștigat prima sa medalie la seniori, aur la Campionatele Europene în bazin scurt (25 de metri). Chiar dacă mulți dintre concurenții lui au lipsit, s-a bucurat „să scrie puțină istorie pentru înotul românesc”, fiind primul titlu în bazin scurt pentru România. A fost apoi la Mondialele în bazin scurt, unde nu s-a calificat în finale. Primăvara asta, a dominat din nou Campionatele Naționale, Cupa României și un concurs de juniori din Slovenia.

Dacă pregătirea merge conform planului, o medalie la Mondialele din iunie – unde Dressel va fi, din nou, favorit – „nu e un vis îndepărtat”, crede David. Dar nu e nici un obiectiv esențial.

E o etapă din proiectul pe termen lung pe care îl construiește cu echipa sa. E o bornă care le va arăta cum a progresat, cum știe să folosească forța câștigată în ultimul an – care îl poate ajuta, dar și încurca – și în ce direcție merg către Jocurile Olimpice din 2024 de la Paris, unde își propun medalii. Dar și mai departe, pentru că vrea să participe și la cele din 2028 și 2032.

„Multă lume o să pună presiune de acum”, spune preparatorul fizic Luscan. „Dar suntem cu toții conștienți că o luăm pas cu pas, clădim, lucrăm la bază, învățăm. Chiar și la Olimpiada care vine, de ce să fie atât de multă presiune, o să aibă 20 de ani. Într-adevăr, el a setat standardele, dar 20 de ani! Sunt unii care abia iau prima medalie la 34.”

„Acum toată lumea se așteaptă să fie locul 1 la Mondiale”, spune și Rădulescu. „E posibil, dar pe de altă parte, poate să nu fie locul 1 la Mondiale, poate să fie locul 12 la Mondiale și după aceea să fie campion european două luni mai târziu. Poată să nu bată recordul mondial la Mondiale, poate să-l bată la Mondialele de juniori. Sunt așa de mulți parametri de finețe, ajungi la limita asta, când totul trebuie să-ți iasă perfect.”

Antrenorul știe că oricând poate călca strâmb când se dă jos de pe balustrada pe care-și mănâncă sandvișul după antrenament. Sau că în mai avut o contractură la spate și câteva zile n-a putut înota la intensitatea plănuită. Așa că nu țin cont de așteptările externe. Planurile, obiectivele sunt „o chestie a lor, interioară”, și nu țin doar de medalii. „Și dacă iese ultimul, dacă eu sunt mulțumit, dacă eu știu că a avut o problemă medicală și totuși a zis: «Nu, mă, eu concurez, indiferent». Arată caracter? Ok, mă trezesc în continuare dimineața.”

Îl vede înotând zi de zi, de la 9 ani, și nu pune mare preț pe recordurile mondiale de juniori, pe faptul că e mai rapid decât era Dressel la vârsta lui sau că oamenii îl numesc un fenomen. Deocamdată, e doar ceva ce sună bine. Deocamdată, nu-l impresionează ce face azi David în bazin.

Însă ce poate să facă el în viitor e cu adevărat impresionant. Ce va putea să facă în timp, dacă totul decurge conform planului, dacă își îndeplinește potențialul, acest cuvânt atât de utilizat în sport, dar care depinde de atâția factori, de atâția oameni, de atâtea detalii. Dacă își atinge cea mai bună versiune, această expresie din cărțile de dezvoltare personală, dar care, în cazul lui, e ceva palpabil. Echipa lui are o simulare într-un calculator a posibilelor viitoare performanțe, bazată pe cele mai bune rezultate de până acum și cum le poate îmbunătăți. Și e ceva „absolut ridicol”, spune antrenorul.

„Suntem contemporani cu cineva care o să schimbe felul în care înțelegem sprintul. Acest copil va înota [100 de metri în] 46 de secunde, nu e niciun dubiu. Dar poate să coboare la 45? Spre asta ne îndreptăm”, spune Brett Hawke, care-l numește un fenomen al naturii. „La un moment dat, cred că o să se bată cu el și cu timpii. Cred c-o să stea mulți ani pe primul loc”, spune și Luscan. „În cele din urmă, va fi cel pe care toți ceilalți îl urmăresc în probele de 100 și 200 de metri liber”, mi-a spus John Lohn, editorul publicației Swimming World Magazine, care l-a numit într-un articol The Boy Who Might Be King.

„Cred că vrea să seteze noi standarde, pur și simplu”, mi-a spus și tatăl lui. „Și vrea să arate că ceea ce se credea a fi imposibil poate deveni posibil.” Recordurile mondiale la 100 de metri liber – 46.91 secunde – și 200 de metri liber – 1:42:00 – n-au fost doborâte din 2009, când se înota în costume speciale de poliuretan, de la umeri până la glezne, considerate de unii „dopaj tehnologic” și interzise între timp pentru avantajele pe care le ofereau.

Dacă Dressel s-a apropiat la 5 sutimi de recordul la 100 și probabil îl va depăși curând, cel la 200 e printre cele mai îndrăznețe de atins. „Există împământenit principiul la nivel mondial că asta e, atât s-a putut”, mai spune tatăl lui David. „El vrea să arate că se poate mai mult de atât. Și cred că pentru asta se trezește în fiecare dimineață și e atât de consecvent. Nu se duce pentru noi, nu se duce pentru altcineva, se duce pentru el și pentru a-și dovedi lui însuși ceva.”

Mama lui pare singura care ezită să privească spre acest viitor. „Mi-e teamă cumva să mă gândesc. (…) Mi-e teamă să nu-l copleșească. De schimbat nu cred c-o să-l schimbe.” Știe însă că e drumul lui, nu al lor, și-și dorește pentru el să atingă ce-și propune.

Pe David nu-l sperie „absolut deloc” ce urmează. „Cineva trebuie să facă și asta, de ce să nu fiu eu sportivul ăla foarte bun căruia îi iese și care are o poveste de succes?”. Nu-l sperie pentru că „până la urmă, viitorul e doar imaginație. Nu știi ce se va întâmpla. Poți să-ți imaginezi, dar nu e cu nimic mai mult decât atât.” Tot imaginație sunt și scenariile negative, și așteptările, și presiunea. Se gândește și el, sigur, la ce-ar însemna și cum i-ar schimba viața, dar nu îi dă multă atenție. „Eu doar iau fiecare zi cum e.”

Și fiecare zi e la fel. Se trezește devreme, mănâncă iaurtul cu ovăz, chia, miere, banane și afine, mai doarme o oră, apoi pleacă spre bazinul descoperit de la Lia Manoliu. Face încălzirea, se dezbracă, își pune ochelarii și casca. Urcă pe blocstart, privește spre cer, apoi spre dunga neagră de pe fundul bazinului, cel mai bun prieten al înotătorilor, și plonjează cu capul înainte spre acest viitor. E doar imaginație, dar tot trebuie să înoți până acolo.