„Die Mannschaft‟ pierde în Franța, e la un pas de divizia B a Ligii Națiunilor. Nemții stau între „Aufwiedersehen Jogi‟ și „avem încredere în viitor‟

Danny Coposescu 17 octombrie 2018
Fast
Împarte cu alții acest articol

Mulți oameni din Germania i-au spus „ein Endspiel‟, o finală în care selecționerul Jogi Löw își va juca ultima carte. O victorie pe terenul campioanei mondiale: valva prin care să iasă șuierând măcar presiunea ultimei săptămâni, chiar dacă nu cea acumulată după acel eșec istoric din vară. O înfrângere: pecetluirea sorții în cel mai neobișnuit mod cu putință pentru un selecționer. Germania în pragul unei retrogradări – chiar dacă Liga Națiunilor încă e tratată ca o competiție-test – pentru prima oară în istoria ei.

E lesne de înțeles de ce presa n-a ezitat să compare discursul defensiv de după knock-out-ul suferit la Amsterdam cu cel al unui antrenor care se agață cu vârful degetelor de Bundesliga. „Am avut ghinion…mingea nu vrea să intre…facem greșeli…suntem mai departe în top.‟ Danial Montazeri de la Der Spiegel se plângea săptămâna asta de lipsa unei auto-analize serioase din partea liderilor lotului german. Hummels și Kroos, printre alții, insistă că toată lumea exagerează, că nu există probleme serioase, afară de ratările din atac. Dar de astăzi, Germania e mai aproape de divizia B decât de top. Iar cu sau fără Löw la cârmă, soluțiile trebuie căutate dincolo de vicisitudinile unui simplu meci.

Franța 2-1 Germania

Că observațiile tot mai critice nu-l lasă rece pe cel care ocupă postul ăsta de 12 ani s-a văzut clar din primul 11 trimis pe Stade de France. În timp ce Deschamps folosește aceeași fișă pentru formula de start de la sferturile Mondialului încoace, „Die Mannschaft‟ se zbate constant între continuitate și inovație. De data asta, cea din urmă a avut câștig de cauză. Cât de ironic ar fi ca Löw să-și ia adio tocmai acum, când a dat semne că e gata să întoarcă pagina.

Poate ar fi chiar nedrept, pentru că tactica și personalul n-au semnat deloc cu imaginea sumbră afișată sâmbătă, în Olanda. Fețe proaspete ca Nico Schulz și Niklas Süle, tineri arțăgoși ca Thilo Kehrer, Serge Gnabry și – în sfârșit! – Leroy Sane. Un fel de 3-4-3 i-a luat prin surprindere și pe francezi, care s-au descoperit necaracteristic de mult în prima repriză. La una din multele contre pornite de Kimmich, jucat la mijloc, de unde i-a șutit mingea lui Pogba, Germania a deschis scorul: Kimbepe a încercat să blocheze centrarea lui Sane, angajat repede pe dreapta, mingea l-a lovit în mână, arbitrul a acordat (destul de simplu) penalti, cei în alb nu s-au plâns și Kroos, cu ceva emoții, a transformat.

În ceea ce privește desfășurarea acțiunii, a fost cel mai bun lucru care se putea întâmpla. Doza asta indispensabilă de încredere i-a energizat pe oaspeți mai ceva ca o anumită băutură carbogazoasă cu legături sportive prin Leipzig. Oricât s-ar bate Hummels în piept, încrederea a fost o resursă rară în ultima vreme. Și continuă să fie, dacă ne luăm după curiosul caz al lui Leroy Sane.

Orice comentarii despre starea emoțională a unui fotbalist pe teren n-au cum să fie decât speculații. Dar trepidațiile care l-au cuprins pe omul lui Man City la fiecare ocazie sănătoasă au fost vizibile cu ochiul liber. Scăpat singur cu Lloris și în plin fuleu, poți identifica cu precizie momentul când bacilul nesiguranței i-a gripat mecanismul și o șansă atât de promițătoare s-a risipit cu o pasă aiurea. E un rezumat perfect al poveștii lui Sane în tricoul reprezentativei.

Și uite așa, ceva din diagnosticul simplist al lui Hummels et. al. s-a dovedit a fi corect. Germaniei i-a lipsit mereu acel șut, acea ultimă pasă care să s-o pună la siguranță. E drept că și Franța a ratat, dar ea își permite. Cât timp ai un Antoine Griezmann în atac, îți poți permite să fii mai risipitor. Lovitura de cap cu care a egalat în minutul 62 a venit de pe la 11 metri și a parcurs o boltă de o geometrie care l-a hipnotizat chiar și pe Neuer, care a sărit totuși după o minge care nu putea fi prinsă.

Am tot menționat numele lui Hummels aici. Asta-i pentru că e un tip care spune lucrurilor pe nume  și, măcar în ultima vreme, au fost multe lucruri de spus despre echipa sa. De când a tunat și a fulgerat după înfrângerea de rău augur cu Mexic, fundașul lui Bayern e mai mereu în prim plan. Culmea e că intrarea la Matuidi, penalizată cu penalti în minutul 79, n-a fost greșită. Dar asta e spirala negativă în care se află acum el și ai săi, una în care ghinionul și neajunsurile cronice se complementează. Griezmann a închis deci cercul cu o lovitură de pedeapsă îndoielnică.

De la selecționer la director sportiv și la președintele federației, toate figurile importante ale naționalei germane au rostit aceeași frază: „Suntem încurajați de prestația asta pentru viitor.‟

Însă nimeni nu pare dispus sau capabil să descrie vreun plan detaliat despre viitorul ăsta. Generația care vine din urmă a gustat ceva succes deja – câștigătoare a Europeanului U21 și a Cupei Confederațiilor din 2017 -, dar dincolo de faptul că nu e integrată la nivelul echipei mari, nu e clar dacă se compară cu valoarea pe care Franța, și nu numai, o produce pe bandă rulantă. Fie că Jogi Löw rămâne sau nu, discuția despre viitor se poartă în termenii limitați ai unei lupte împotriva retrogradării, de la joc la joc, mereu înrobită de variabilele incontrolabile ale celor 90 de minute.

 

 

Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Happening now