Finala Argentina – Franța, cea mai bună din istoria Mondialului, e o lecție despre fragilitate, despre posibilități aproape infinite și despre încredere. Despre încrederea până la capăt

Ciprian Rus 18 decembrie 2022

FRAGILITATE. Într-o epocă a certitudinilor vocale, Mondialul de fotbal ne oferă o minunată șansă de reflecție asupra indecidabilului lumii noastre.

Nu era musai să fie o finală epică: putea, foarte bine, să fie finala aceea, cum au fost destule, de-a lungul anilor, cu final așteptat. Mult-așteptat, ce-i drept, în cazul nostru. Și, vreme de 80 de minute, fotbalul ne-a amăgit prin conformismul cu care ne-a salvgardat ficțiunile, asemenea unui Rodrigo de Paul apărându-și, pe tot terenul și în afara lui, prietenul și idolul, Leo Messi.

Vreme de 80 de minute, Argentina a făcut ca o mare finală să pară ca un banal meci jucat duminica, în fața nebunilor săi fani, pe „Monumental” sau pe „Bombonera”: „Every given Sunday”. Citită acum, după 120 de minute și după lovituri de departajare, transcrierea ideilor de după prima repriză riscă să pară ridicolă. Dar fabuloasa poveste a finalei Mondialului din Qatar s-a scris tocmai pe acel 2-0 din minutul 36. 

*

Dacă Franța a intrat în finala de la Doha cu atuul experienței – măcar din perspectiva faptului că era campioană „en-titre” -, Argentina s-a prezentat la intonarea imnurilor sub impulsul presiunii: asta părea să fie prima cheie de lectură a finalei mondiale. În vreme ce Franța lui Didier Deschamps și-a permis luxul de a-l lăsa acasă pe Balonul de Aur, Karim Benzema, refăcut după accidentarea de dinainte de startul competiției, Argentina a pompat încredere în omul care avea cel mai mult de pierdut în meciul de duminică, Balonul ei de Aur, Leo Messi.

Cu o planetă întreagă în spate și cu un stadion de meci jucat pe teren propriu, Argentina a fost, din primul minut, la înălțimea întâlnirii cu istoria. A controlat jocul în primele 20 de minute, cele care dau pulsul duelului, și, încă mai mult, a arătat mult entuziasm, multă libertate în joc. Încă înainte de primul punct de inflexiune al meciului, Argentina avea 1-0.

*

Dincolo de entuziasm, Argentina a punctat, tot din primul minut, și în duelul tactic. Jucat din când în când la acest turneu final, Ángel Di María a fost mutat de Lionel Scaloni în banda stângă, momeală pentru flancul Dembele – Kounde și alter-ego pentru celebrul Jordi Alba, cel mai bun asociat al lui Leo Messi în anii de aur de la Barcelona.

Cu Di Maria descătușat pe stânga, deschizând jocul în permanență pe atac pozițional și căutând centrul la urcările pe 16 metri ale căpitanului său, Leo Messi s-a simțit ca peștele în apă. Până la urmă, surpriza lui Scaloni avea să rupă echilibrul tensionatei finale. Un penalti furat lui Dembele, apoi un gol de finețe, pe singura contră cedată de o Franța care nu a fost capabilă să atace pozițional în prima parte – nici un șut la poartă!

*

Când, deja în minutul 40, Didier Deschamps i-a schimbat pe Dembele și pe Giroud, apoi și pe Antoine Griezmann, mișcarea a părut mai degrabă a alibi decât a Plan B. Cu o singură schimbare până la finalul celor 90 de minute, Argentina nici măcar nu pariase pe un Plan B. În doar 2 minute, pe greșeli flagrante, care au confirmat, pe undeva, regula acestui Mondial, Planul B al Franței, cu un Kylian Mbappé renăscut printre tinerii din jurul său, ne-a adus într-un alt meci. Iar de aici încolo în alte 3-4 meciuri într-unul singur.

Până la urmă, pentru Argentina, care s-a întors la scenariul din sfertul cu Țările de Jos, presiunea scorului de 2-0 s-a dovedit mai grea decât cea a adevăratei mize a meciului. Messi, chiar el, putea închide meciul înainte de minutul 90, după cum Franța putea și ea să-și ia victoria înainte de minutul 120…

*

3-3, cu două goluri Messi și trei Mbappe: Mondialul din Qatar ne dă cea mai spectaculoasă finală din istorie, în, poate, cel mai potrivit moment. Într-o epocă a certitudinilor celor mai vocale, Mondialul de fotbal ne oferă o minunată șansă de reflecție asupra indecidabilului lumii noastre.

O lecție despre fragilitate, despre imponderabilitatea a ceea ce avem și, desigur, o lecție despre încredere. Despre încrederea până la capăt. La 35 de ani, după alte patru turnee finale, cu toată presiunea pe el, Leo Messi mângâie, până la urmă, rotunjimile aurite ale Cupei Mondiale. Mai mult om decât supererou, în ciuda celor două goluri marcate, Leo e, de azi, martorul nostru: „La naiba, se poate!”. Se poate chiar și așa, fără scenariul comod de la 2-0. Se poate și de la 2-2, se poate și de la 3-3. Există întotdeauna o posibilitate. 

*

„O parte din frumusețea unei propoziții matematice ține de faptul că nu este întotdeauna posibil să faci din ea o teoremă, adică să o demonstrezi ca fiind adevărată. Este ceea ce numim <<indecidabil>>. În orice lucru există tot atâtea posibilități câte sinapse din creier asigură fluiditatea datelor și întrepătrundere lor. Există aproximativ 100 de miliarde de sinapse”, spune personajul lui Antoni Casas Ros din romanul „Teorema lui Almodovar”.

100 de miliarde de posibilități și noi am fost martorii uneia dintre cele mai fascinante! Avem prea multe certitudini pentru cât de suprinzătoare – și de frumoasă – poate fi viața.

 

 

View this post on Instagram

 

A post shared by ATLT (@atlt.ro)

 

View this post on Instagram

 

A post shared by ATLT (@atlt.ro)

Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.