Olanda smulge dramatic ultimul loc în semifinalele Ligii Națiunilor. Germania rămâne cu promisiunea tinerilor și cu multe regrete

Danny Coposescu 20 noiembrie 2018
Fast
Împarte cu alții acest articol

„Hätte, wäre, könnte…”

Povestea anului 2018 pentru fotbalul german trebuie scrisă la condițional-optativ. „Dacă și cu parcă‟ sunt personaje principale tare nesatisfăcătoare, dar așa au fost și rezultatele la cele două turnee oficiale pe care le-a avut de disputat fosta campioană mondială. Sigur, dezamăgirea din Rusia nu se poate compara cu retrogradarea dintr-o competiție care încă acumulează capital cultural – ce-i drept, neașteptat de rapid, datorită unor meciuri ca cel dintre Germania și Olanda. În ceea ce le privește pe gazde însă, sfârșitul nebun n-a făcut decât să mai pună o dorință neîmplinită pe lista deja lungă.

Germania 2-2 Olanda

În cel mai bun caz, Jogi Löw mai are de înghițit o doză serioasă de reproșuri în perioada următoare. Nu de alta, dar orice s-ar întâmpla, se poate găsi mereu un unghi negativ în ceea ce-l privește. Unul pe care presa nu ezită să-l folosească. Primele 20 de minute de la Gelsenkirchen, în care nemții și-au pălmuit serios adversarii, au două aspecte opuse.

Primul e exclusiv pozitiv. Colaborarea din atacul tânăr prinde contururi tot mai bine-definite, iar energia dinamică pe care-o are acum Toni Kroos în față îi ușurează considerabil sarcinile de conductor. Gnabry, Sane și Werner nu stau niciodată în loc, ci roiesc permanent în fața și în spatele unei apărări zăpăcite. La început, nici măcar fundași de calitatea lui De Ligt și Van Dijk nu le-au putut face față.

Al doilea aspect va parazita însă în continuare orice apreciere, câtă vreme amintirea Mondialului rămâne proaspătă și dureroasă. Ce-ar fi fost dacă Löw își păstra încrederea în lotul împrospătat care i-a adus Cupa Confederațiilor în 2017? Cum ar fi arătat vara trecută dacă Gnabry era acolo să-l servească pe Timo Werner, ca astă seară? Cât de departe ar fi ajuns Germania cu Leroy Sane, o teroare constantă pentru olandezi?

Culmea e că urmărind un viitor promițător pe teren, mulți nu se pot abține să nu privească cu jind spre trecut. Nu ajută că focul mocnește și acum, întreținut de paie aruncate de oficiali din federație, cărora le scapă ocazional detalii problematice. „Sane a fost omis din motive interne,‟ am aflat ieri de la vicepreședintele Rainer Koch, doar pentru a fi contrazis apoi categoric de către selecționer.

Sunt mici intrigi care dezvăluie cât de disfuncționale au fost pregătirile pentru apărarea titlului și cât de ample sunt consecințele. Aproape toată partida, „Die Mannschaft‟ și-a asumat identitatea și aspectul pe care trebuia să-l vedem acum patru luni jumate: modernă, rapidă și aventuroasă. Și asta împotriva unei Olande care a demonstrat că iese treptat din convalescență.

Ce-ar fi fost dacă germanii transformau măcar una dintre ocaziile excelente din repriza secundă? Cum s-ar fi încheiat anul pentru naționala asta dacă își păstrau concentrarea până la final? Nu există răspunsuri clare la asemenea întrebări, doar speculații mai mult sau mai puțin informate. Cert e că revenirea electrizantă a oaspeților înseamnă totul pentru oamenii lui Ronald Koeman.

În cinci minute, ultimele ale meciului, Quincy Prommes și vârful auxiliar Virgil Van Dijk – azvârlit în careul opus ca un fel de Marouane Fellaini de lux – au turnat apă rece atât pe buna-dispoziție germană, cât și pe speranțele Franței. Olanda prinde din nou un turneu final, primul din 2014 încoace, și Liga Națiunilor a mai câștigat o legiune de fani: una portocalie.

Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Top Stories