Pe urmele tatălui: Răzvan înfruntă renumele lui Mircea Lucescu și în antrenorat

Ciprian Rus 12 mai 2019
Fast
Împarte cu alții acest articol

Sunt extrem de rare cazurile în care copiii unor mari fotbaliști reușesc să calce pe urmele părinților lor – nu mai vorbim să-i și depășească: numărăm excepțiile pe degetele unei mâini. Povestea e veche de când lumea, Răzvan știa bine ce-l așteaptă atunci când i-a spus tatălui său că se încăpățânează să se țină de fotbal, în loc să-și găsească un alibi comod și să fie, ca atâția alții, un băiat de bani gata.

„Orice vei face, vei fi, toată viața, comparat cu mine”, i-a spus tatăl, un anume Mircea Lucescu, fostă extremă la Dinamo, fost internațional și căpitan al primei mari Naționale din istoria României, faimoasa generație ’70. „Dacă tot te ții de fotbal, atunci joacă și tu un post în care să nu mai funcționeze comparațiile cu mine”, i-a spus Mircea, părintește.

Deși înălțimea nu-l recomanda deloc pentru post, Răzvan a luat foarte în serios cuvintele tatălui său și s-a făcut portar. A tras de el ani de zile pentru o carieră cât se poate de respectabilă. Coleg de generație cu Prunea, Stelea sau Tene, Răzvan Lucescu n-a prins Naționala, precum tatăl său, dar a apărat, an de an, ca titular, și la Sportul, și la Național, și la Rapid și s-a făcut respectat în Liga 1, competiție pe care a și câștigat-o, din postura inedită de portar-conducător de club, în 2003. Funcția de vicepreședinte la Rapid dădea indicii despre o carieră diferită și ea, un pic, de cea în care tatăl său excela de-acum chiar mai mult decât pe vremea când era fotbalist activ, cea de antrenor. Numai că Răzvan s-a încăpățânat să o ia din nou pe urmele tatălui.

Copii de mari fotbaliști care devin buni fotbaliști s-au mai văzut. Dar Răzvan Lucescu o lua din nou pe un drum imposibil. În 2003, când se apuca de antrenorat la FC Brașov, tatăl său antrenase deja pe Inter Milano, trecuse pe la Brescia și Galata și se pregătea să facă istorie cu Șahtior Donețk. Răzvan se expunea frontal comparațiilor. De data asta nu mai avea nici măcar scuza că juca pe alt post…

Răzvan nu a intrat în noua sa meserie doar cu „pasivul” dat de numeroasele trofee câștigate deja de tatăl său. A „moștenit” și imaginea unui Mircea Lucescu mereu „anti-sistem”, incomod, contondent și, pentru unii, nesuferit. Și virtuțile, și păcatele tatălui erau împotriva fiului. N-a durat mult până când renumele tatălui s-a transformat în poreclă pentru fiu. „Il Luce” devenise „Il Muce”.

Cariera lui Răzvan nu s-a împiedicat de aceste răutăți. În doar al treilea său sezon ca antrenor, Lucescu Jr ia Cupa cu Rapid, trupă pe care o duce până în sferturile Cupei UEFA, acolo unde pierde calificarea chiar în dauna Stelei, după două egaluri, pe regula golului încasat acasă. Elegant, dar rebel, cu cercelul în ureche rămas de pe vremea când era fotbalist, căpos, dar modern, obsesiv, dar volubil, Răzvan Lucescu vine cu un aer proaspăt în fotbalul românesc și propune un prototip la modă azi – când Contra și Rădoi conduc Naționalele României -, dar revoluționar pe atunci.

Pasionat și pasional, om de vestiar, extrem de apropiat de jucători, genul de antrenor care venea cu primele în borsetă atunci când patronul întârzia cu banii, Răzvan merge pe propriul drum în noua meserie. E total diferit de Mircea, oricât s-ar strădui răutăcioșii să caute asemănări. E indiscutabil că un om ca Mircea Lucescu e mereu dispus la sfaturi pentru fiul său, dar, la fel de indiscutabil, Răzvan nu e genul care să umble cu agenda după tatăl său.

Într-un moment de criză profundă a echipei naționale, Răzvan Lucescu preia selecționata tricoloră în 2009. Aflați în negocieri, de fapt, cu tatăl, oficialii FRF aleg, până la urmă, fiul. Mutarea nu funcționează, iar Răzvan zice, azi, că niciodată nu ar mai antrena România. E ceva din toată acea experiență dură care încă îl urmărește. Numai că, la 10 ani de la acel moment, România e tot acolo pe unde a lăsat-o Răzvan, iar Răzvan incomparabil mult mai sus. Semn că cineva și-a învățat lecțiile și altcineva nu prea…

După un mic refugiu în Golf, la El Jaish (cu care a luat Cupa Qatarului), Răzvan Lucescu alege să revină în Europa și să lucreze serios la CV-ul său. O preia la Skoda Xanti, o echipă mediocră din Grecia, cu care face rezultate excelente și e ofertat de marile nume din campionatul elen. Semnează cu PAOK Salonic, cu care se bate la titlu și sezonul trecut, când pierde, nedrept, pe o depunctare disciplinară. Dar revine și mai puternic sezonul acesta, când câștigă titlul (neînvins) în ciuda handicapului cu care pornește la startul sezonului. Sub o presiune infernală, Răzvan Lucescu reușește chiar eventul, după victoria de duminică din Cupă, 1-0 cu AEK Atena. Este primul event din istoria lui PAOK, care acum câteva săptămâni câștigase primul titlu după mai bine de trei decenii.

Circulă zilele astea pe net un carton cu antrenorii care au câștigat cele mai multe titluri în carieră. Mircea Lucescu e al doilea, cu 32 de trofee, întrecut doar de legendarul Sir Alex Ferguson, cu 49. Guardiola speră la trofeul 26, Răzvan tocmai a l-a câștigat pe al șaselea. Are 50 de ani și toată viața (de antrenor) înainte. Echipe mari, de categoria celor antrenate de Mircea Lucescu în ultimii ani, se interesează deja de semnătura sa. La Salonic, toată lumea e înnebunită după el, toată lumea e convinsă că succesul unei echipe fără mari individualități e, de fapt, succesul de vestiar al lui Răzvan Lucescu.

Într-un sezon în care nu ne lăudăm cu nimic pe plan fotbalistic internațional, succesele din Grecia ale lui Răzvan Lucescu sunt cele mai bune vești ale anului. În timp ce gloriile noastre antrenează pe bani serioși în Orient, avem doar trei nume, mari și late, care au confirmat în Occident în antrenorat în ultimii 30 de ani. De fapt, avem doar două, căci, pe lângă Laci Boloni – cu un sezon excelent și el în Belgia – celălalt nume e comun: Lucescu. Băiatul care a trebuit să se ascundă în poartă ca să scape de renumele tatălui lucrează din greu, acum, la propriul renume. A luat-o de jos și, iată, a ajuns sus.

 

 

Foto: Paok Salonic / Twitter

Happening now