The Real United: Solskjaer câștigă și pe Wembley, scrie istorie pe banca lui Manchester United

Danny Coposescu 14 ianuarie 2019
Fast
Împarte cu alții acest articol

În ce constă de fapt „the United way‟? Identitatea mitică pe care și-a asumat-o cel mai de succes club din Anglia nu e construită neapărat pe titluri și trofee, deși succesele naționale și internaționale contribuie clar la edificiul ăsta. Însă valorile intangibile pe care le caută mereu suporterii lui Man Utd sunt mai bătrâne decât epoca de aur apărută odată cu Premier League, în 1992. Astfel de auto-definiții – în sport și în viață – sunt dificil de bătut în cuie, pline de termeni alunecoși și sentimente indescriptibile.

The United way‟ înseamnă contraatacuri fără să presupună o atitudine defensivă; înseamnă viteză și vervă adolescentină, mai ales pe aripi, unde gazonul trebuie să fie tocit de atâtea raiduri, ceea ce nu reprezintă neapărat o rețetă tactică fixă; înainte de toate, înseamnă curaj, indiferent de adversar sau circumstanțe. Toate elementele astea au fost prezente pe Wembley, unde Man Utd și-a luat o dulce revanșă (1-0) împotriva lui Tottenham.

A trecut parcă o eternitate de la acel dezastru din tur, când Spurs își creșteau propria reputație cu un 3-0 devastator. Senzația asta nu se trage doar din renașterea aproape miraculoasă a lui United sub Ole Gunnar Solskjaer, care a devenit antrenorul cu cel mai bun început în istoria clubului – șase victorii consecutive în primele șase meciuri. Abordarea pe care-au arătat-o ai săi e atât de diferită de ce am văzut în ultimii ani, și totuși atât de fidelă principiilor pe care le-a învățat în vestiar de la Alex Ferguson; principii modernizate și adaptate cerințelor de astăzi.

Rar o să o vezi pe Tottenham mai incomodă în posesie decât a fost în prima repriză. Presiunea sufocantă aplicată de fiecare linie a oaspeților, cu Lingard, Martial și Rashford în frunte, a transformat fiecare pasă într-un chin pentru băieții lui Pochettino. Kieran Trippier, în particular, a resimțit presiunea puternic. Erori care au început în preajma careului opus, de unde United a lansat contre tăioase, s-au mutat treptat în propria jumătate. Acolo, Marcus Rashford aștepta ca un arc sub tensiune, gata oricând să țâșnească. Asta a și făcut în minutul 44, lansat perfect de Paul Pogba, alt dinam inepuizabil într-un mijloc aflat în perpetuă mișcare. Finalizarea englezului confirmă și ascensiunea sa personală, care se confundă cu venirea lui Solskjaer.

Dacă primul act le-a dat spectatorilor febră musculară la gât, cu un dute-vino constant între doi adversari echilibrați, al doilea l-a scos în evidență pe eroul serii – David De Gea. Că până și el a fost pus la îndoială sezonul ăsta de câteva ori spune multe despre declinul prin care a trecut echipa asta. Dar o repriză în care am văzut un șut odată la cinci minute l-a lăsat cu gura căscată și pe Pochettino. Ajutat și de încercări imperfecte din partea lui Kane, Alli sau Alderweireld, spaniolul din poarta lui United a reușit cumva să fie mereu în locul potrivit, la timpul potrivit pe parcursul asediului.

Culmea e că, într-un univers paralel, Jose Mourinho s-ar fi lăudat la final cu un rezultat obținut prin mijloacele sale preferate. United a avut 38% din posesie, a terminat cu 200 de pase în minus față de Spurs și a stat la cutie pentru porțiuni considerabile ale partidei. Și totuși, nu-ți vine să-l contrazici pe De Gea când spune că „ăsta e adevăratul Man Utd.‟

Așa e cu identitățile uneori. E greu să le precizezi substanța și te invită la inconsistențe, dar le cunoști atunci când le vezi. Iar atunci când poți să le și transformi în realități concrete pe teren și în clasament, te învăluie o anumită aură. Una care va distrage atenția conducerii de la numele repetat și acum necontenit în presă: la urma urmei, de ce să alergi după Mauricio Pochettino, când ai deja pe bancă „adevăratul Man Utd‟ personificat? 

 

Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Top Stories