„Voi fi aici întotdeauna”. Cristina Neagu s-a retras, dar o jucătoare ca ea trăiește la infinit

Înainte ca numărul 8 să se retragă, a fost purtat de o întreagă echipă. Pe tricoul fiecărei jucătoare de la CSM București a stat scris numărul și numele ei, al căpitanului lor, care se afla în fața ultimului meci al carierei. Deasupra, semnul infinit. Pe partea din față, valorile care le-au inspirat – pe ele, și pe mulți alții: Passionate. Determined. Fearless. Focused. Loyal. Resilient. Leader. Kind. Wise. Honest. Visionary. Unstoppable.

Nu putea fi un început mai potrivit pentru ultimul meci din cariera celei mai importante handbaliste din istoria României decât cu trăsăturile ei de caracter purtate cu mândrie de colegele de echipă pe parchetul Sălii Polivalente din București în timpul încălzirii. Ele o cunosc cel mai bine, alături de ele a trecut prin victorii și înfrângeri, prin lupte, căderi, reveniri și dureri tăcute, iar acesta era felul lor de a-i mulțumi; purtându-i pe teren moștenirea pe care a spus de atâtea ori că vrea să rămână în urmă, dincolo de medalii și recorduri, din călătoria ei atât de specială în lumea handbalului, care s-a încheiat pe 18 mai.

S-a încheiat într-un meci cu Corona Brașov, echipa (pe atunci Rulmentul Brașov) la care a debutat la senioare, la 18 ani, un mod perfect de-a închide cercul.

S-a încheiat cu multă emoție, recunoștință și iubire în tribunele care s-au umplut de tricouri albastre, bannere, poze și mesaje de mulțumire. „Te iubim infinit”. „Cristina, You’ll never walk alone”. „Your story is history, your legacy eternal”.

S-a încheiat cu ultimele ei 8 goluri – cum altfel –, care au amintit de toate celelalte din urmă; cele din această sală veche și friguroasă, singura din capitală, care a găzduit atâtea meciuri europene strânse, de la prima ei finală de Liga Campionilor, jucată cu Oltchim în 2010, la ultimul sfert de finală, încă dureros, cu Esbjerg. De cele de la Brașov, de la Vâlcea, de la Podgorica, și de cele înscrise în tricoul naționalei în săli de handbal din întreaga lume: din Franța, unde a debutat la 19 ani, până în Danemarca, unde a câștigat medalii și unde a strălucit mereu.

Pe lângă goluri, au fost și assisturile generoase, care au amintit de sclipirile, de viziunea, de instinctul, de felul aparte în care o ascultă mingea de handbal și în care ocupă acest teren de handbal; de complimentele făcute de antrenori și jucătoare adverse de-a lungul timpului, de privilegiul de-a avea – de-a fi avut, deja – o astfel de mare sportivă, una din cele mai mari, atât de aproape. Ca o dovadă palpabilă a ce e posibil, cum a spus și ea de atâtea ori când a fost întrebată ce mesaj are pentru cele care sunt la început: Să creadă în visul lor, să muncească pentru el și să nu lase pe nimeni să le spună ce nu pot să facă.

„Las o viață de om trăită pe teren. Și, poate cel mai important, las o dovadă că se poate. Că ai voie să visezi. Și că, atunci când pui suflet, rămâne ceva din tine mai departe.”

Niciodată să nu renunți la tine

Cristina Neagu ne lasă cu o dovadă că se poate, chiar dacă recordurile ei vor fi greu de egalat, iar povestea ei, imposibil de replicat, pentru că cere un anumit tip de talent, de efort și dăruire, de tărie și consecvență, de sacrificiu și curaj. „N-o să mai fie niciuna ca ea”, îmi spunea o colegă de echipă acum câțiva ani. „Nu există grad de comparație. Cris e doar una, și cred că trebuie să fim conștienți toți de lucrul ăsta. A trecut prin foarte multe lucruri și a sacrificat foarte multe ca să ajungă unde e, și nu cred că foarte multă lume e dispusă să sacrifice atât cât a făcut-o ea.”

„Ne lasă în primul rând ceva ce România a avut de foarte puține ori: elită, un sportiv de geniu, amintiri, o legendă. Este o legendă și avem atât de puțini sportivi care au ajuns acolo sus”, mi-a spus și liderul galeriei, Angela Pop.

Pentru că n-a fost doar o jucătoare, a schimbat jocul. N-a fost doar o marcatoare, a depășit limite. N-a fost doar un inter stânga, a fost creierul echipelor în care a jucat, liderul lor, inima lor. O spun tot cele care au jucat alături de ea: „Pentru mine, ai fost întotdeauna un reper, o sursă de inspirație, motivație și echilibru. Cu felul tău de a fi ai reușit să ne împingi pe toate dincolo de limitele noastre, să ne faci să credem mai mult, să luptăm mai tare, să visăm mai sus.”, i-a scris Crina Pintea în ziua meciului. „Ai fost un lider care a condus nu doar prin cuvinte, ci cu inima, prin puterea și prin exemplul tău. Mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat, pentru cum m-ai ghidat, pentru cum m-ai împins să cresc, dar mai ales pentru că ai crezut în mine și ai văzut ce era mai bun în mine, chiar și când eu nu reușeam să văd. «Liza, orice ar fi, niciodată să nu renunți la tine». Voi purta aceste cuvinte până la finalul carierei mele”, i-a mulțumit și Elizabeth Omoregie.

„Pentru mine, cel mai important e că e un om atât de bun, asta respect foarte mult. A fost idolul meu, felul în care s-a purtat și pe teren, și în afara terenului. Ne-a susținut mereu, a fost un lider cu adevărat și un exemplu pentru toată lumea despre cum să te porți în viață. A fost mereu cu picioarele pe pământ, mereu m-am simțit în largul meu să merg la ea, să-i pun multe întrebări. Pentru mine, e una din cele mai bune. De obicei nu-mi arăt emoțiile, dar azi a fost foarte greu. Nu știu cum e pentru ea, dar pentru mine e un mix de emoții, sunt mândră că sunt aici în ultimul ei sezon, și primul meu sezon în Liga Campionilor am fost în echipă cu ea (la Buducnost), dar e și tristețe că nu va mai fi aici. Sigur că ne vom aminti mereu de ea, dar cred că handbalul nu va fi la fel fără ea”, mi-a spus după meci interul stânga din Muntenegru Đurđina Jauković.

„Am trăit din interior forța ta, profesionalismul tău, determinarea cu care ai intrat pe teren de fiecare dată. M-ai inspirat, m-ai motivat și, fără să știi, m-ai făcut să cred mai mult în mine. Ai lăsat în urma ta nu doar trofee și recorduri, ci o moștenire vie, un exemplu pentru toata lumea care visează să ajungă sus”, i-a scris pe Instagram și tânăra extremă Mihaela Mihai.

Ultimul time-out

Al optulea gol a venit chiar la sfârșit, după un ultim time-out cerut de Helle Thomsen, cel mai memorabil time-out pe care l-a cerut vreodată, cum a spus antrenoarea daneză. În ultimul minut, când CSM avea avans de un gol, Helle a apăsat butonul și i-a făcut semn Cristinei să rămână acolo, la mijlocul terenului.

Mai erau doar câteva secunde dintr-o carieră de 25 de ani când 5.000 de oameni s-au ridicat în picioare și au aplaudat-o, iar ea a stat în mijlocul terenului și a plâns. Odată cu ea, au plâns și colegele de echipă, și mulți din cei care o priveau, din tribune sau din fața ecranelor, din România până în Franța sau Argentina. Și-a șters lacrimile și a revenit pentru ultima oară în atac, pentru ultima oară la linia de nouă metri. S-a dus pentru ultima oară spre poartă, iar adversarele nu s-au mai apărat, ci au aplaudat-o. Apoi arbitrul a fluierat și a început restul vieții ei.

În acele prime momente de după, prin care fiecare sportiv trebuie să treacă la un moment dat și pe care fiecare le înfruntă în felul său, n-a fost singură. Crina Pintea a luat-o de mână, Liza (Omoregie) și  Emilie (Arntzen) au îmbrățișat-o și ele strâns, apoi întreaga echipă a cuprins-o într-o îmbrățișare colectivă, căreia s-au alăturat și jucătoarele Coronei. Două echipe adverse, campioana și vicecampioana României, care se luptaseră până în ultimul minut pentru victorie, s-au unit într-un cerc al recunoștinței, ca să-i arate ce-a însemnat pentru ele și pentru sportul lor. Generații diferite, sportive care se apropie si ele de momentul retragerii și tinere care abia își încep drumul, românce și străine, erau toate acolo pentru ea: jucătoarea care a vorbit mereu de importanța echipei și de ce poate realiza împreună un grup când e cu adevărat unit și în care există încredere. Jucătoarea care a spus una din cele mai frumoase povești din sportul românesc și mondial. Jucătoarea care a oferit totul handbalului.

Pentru că a însemnat totul

După ce și-a desfășurat pentru ultima oară bandajele de pe degete, de pe cot, de pe glezne, după ce a ridicat ultimul trofeu al carierei, după ce a sărbătorit cu echipa, a venit și un moment în care a trebuit să rămână singură. Pentru că într-un sport de echipă, a fost unică.

S-au stins din nou luminile în Sala Polivalentă și s-a retras la colțul terenului, de unde a privit un montaj despre cariera ei proiectat pe cubul din tavan. Cu Unstopabble la maxim în boxe și lacrimile șiroindu-i pe obraji, nu și-a ascuns emoțiile de camerele de filmat, de blițurile telefoanelor și de privirile îndreptate spre ea, și ele înlăcrimate.

„Am făcut exact ce am simțit azi, nu avea niciun sens să încerc să nu plâng, sunt și eu om până la urmă. Știu că pe teren am părut mai dură, dar sunt și eu om, am și eu emoții, sentimente și astăzi am făcut exact ce am simțit. Dacă mi-a venit să plâng, am plâns. E greu, las aici, pe 40×20-ul ăsta, o viață de om. Nu e chiar așa simplu, să te gândești că n-a însemnat nimic pentru mine. Pentru că a însemnat totul pentru mine.”

A plâns și când a revenit în fața fanilor, și când directorul clubului i-a mulțumit în numele tuturor copiilor care au venit spre handbal datorită ei, și când a citit un mesaj din tribune: „Spune-i Cristinei că am trăit alături de ea toate emoțiile, lacrimile, bucuriile, speranțele; că ne-a făcut mândri că suntem români și că, pentru noi, ea nu se retrage niciodată. Ea rămâne pentru totdeauna numărul 8 în inimile noastre.”

Când a apăsat pe butonul de time-out și și-a privit tricoul ridicându-se spre tavanul Polivalentei, a simțit cum totul se oprește pentru o clipă. Gândul că nu va mai fi purtat de nimeni la CSM București, că va rămâne suspendat acolo, deasupra tribunei, aproape de inimile suporterilor, a emoționat-o. Apoi a răsuflat adânc, a scuturat ușor din umeri și din cap și a făcut ce făcuse de atâtea ori pe teren: le-a arătat tuturor fața ei puternică: „Hai că o să fiu tare acum și n-o să mai plâng”, a spus zâmbind. „O să fiu așa cum mă știți voi.”

Le-a mulțumit că au umplut sala și i-au oferit o amintire incredibilă, că au făcut-o să se simtă specială în cei opt ani petrecuți la club, că i-au fost alături nu doar când a fost ușor, ci mai ales când a fost greu, iar asta o să rămână cu ea pentru totdeauna. Apoi s-a așezat în genunchi, pentru că așa a simțit că le poate mulțumi cel mai sincer. A lăsat microfonul pe jos, a îngenuncheat pe parchet și a făcut o reverență spre fiecare latură a sălii. Când s-a ridicat, le-a mai spus ceva ce ei știau deja:

„Voi fi aici întotdeauna, n-o să plec nicăieri.”

 

Fotografii: Sport Pictures

 

Caravana de retragere a Cristinei Neagu este un eveniment organizat cu sprijinul BRD Groupe Société Générale