Ana Maria Popescu a salvat echipa spadasinelor într-un minut de aur, fetele și-au câștigat aurul olimpic și au revenit în centrul atenției noastre. Pentru cât timp?

Nu trecuseră nici 24 de ore de la victoria spadasinelor de la Rio și în jurul nostru le vedeam doar pe ele. Costumele albe cu tricolorul pe pulpe, măștile, becurile verzi și roșii, sunetul de tușă. Steagul României ridicat, imnul țării răsunând la Rio pentru prima oară, iar chipul Simonei Pop, „Suflețel”, cum a poreclit-o Ana Maria Popescu (Brânză), spadasina mezină a echipei, care intona cu lacrimi în ochi după primul ei aur olimpic, la prima participare. Le vedeam în newsfeedul de Facebook, pe o plasmă când ne așteptăm cina într-un restaurant, pe toate portalurile de știri, pe buzele tuturor. S-a întâmplat ceva când poate nu mulți dintre noi mai sperau, când se împuținaseră sportivii delegației cu șanse la medalii, când se împuținaseră și gândurile bune, când am dat, din nou, vina pe sistemul românesc, pe lipsa sălilor de sport, pe lipsa fondurilor, pe Lipsuri – numite generic.

Auzeam încă galeria puternică făcută de delegația României grupată într-una din tribunele de lângă planșe, în timp ce fetele urcau la prezentarea echipelor și se țineau strâns de mijloc pe planșă. Îl prindeam într-un cadru și pe sabrerul Tiberiu Dolniceanu, care evoluase cu o zi înaintea fetelor și terminase pe locul cinci. Înțeleseseră parcă toți cât de importantă e susținerea, chiar și pentru un sport care pare să trăiască o dată la patru ani, pretențios, vechi, pe care nu toți încearcă să-l înțeleagă și care, totodată, adusese atâta glorie României. Parcă citise toată delegația noastră apelul Anei de pe Facebook, scris după dezamăgirea de la individuale, când niciuna dintre ele n-a reușit să treacă de primele dueluri. „Cel mai trist este faptul că noi între noi nu ne înțelegem și nu ne susținem. Suntem sportivi cu toții, trăim pentru performanță, suntem în aceeași barcă, măcar noi să nu aruncăm cu pietre.”

Orice performanță obținută între două olimpiade poate fi anulată după trei reprize ratate pe planșele de la Jocurile Olimpice. Nouă minute sau mai puțin în care fetele atacă la manșete, fandează, pășesc strategic, au răbdare și apoi țâșnesc când trebuie, în care se grăbesc câteodată inutil și nu le intră multe. Emoțiile lor sunt mari și pentru că nu vor să le fie anulate toate meritele în nouă minute. Ana Maria, 32 ani, vicecampioană olimpică la individualele la Beijing, a fost numită trei ani cea mai bună spadasină din lume, are șase titluri europene și două mondiale cu echipa, singura din echipă care după eșecul de la Londra nu s-a retras și a rămas pe planșă, a luptat în continuare alături de o echipă nouă, cu fete mai tinere la care țipa des, ca să le facă mai rezistente, mai puternice. Cu un antrenor nou „și cu toate siguranțele sărite”, promițând că va lua revanșa. Pentru ea și pentru România, deși nu mai știa care-i e locul sau ce caută acolo.

Lângă Ana veneau Simona Pop, Maria Udrea și Raluca Sbârcea, care făcea câteodată schimb cu Amalia Tătăran și toate aveau între 20 și 23 ani. Comentatorii și jurnaliștii nu le dădeau multe șanse – oare pot tinerele să ajungă la performanțele campioanelor care abia se retrăseseră, sunt mușchii la fel de puternici? În acea formulă, echipa spadasinelor învingea în sferturile Campionatului Mondial de la Budapesta, în vara lui 2013, pe mult-lăudatele sud-coreence care le îngenunchiaseră la Londra. Fetele noastre câștigau bronzul, dar medalia nu era nici pe departe victoria pentru care jubilau. Se bucurau pentru că-și luaseră revanșa, chiar dacă nu cu aceeași miză, chiar dacă nu în aceeași formulă. Dar echipa României învingea și Ana avusese mult de-a face cu asta.

Trei ani mai târziu, la Jocurile Olimpice de la Rio, Ana Maria era oprită la proba individuală pe tabloul de 16, în fața sud-coreencei Choi Injeong (8-15), care mânuia o spadă cu mâner francez, o regină veritabilă a eschivelor. Niciun atac al Anei nu intrase pe 6 august, cel puțin niciunul care ar fi trebuit să intre. Cum îndrepta spada spre ea, sud-coreeanca se ghemuia și prindea un spațiu prin care să-și strecoare, în viteză, lama. Ana nu știa ce să-i mai facă și arăta asta în fiecare ridicat din umeri și brațe. Dacă Simona Pop și Simona Gherman fuseseră oprite din primul meci, așteptările erau ca vicecampioana olimpică să meargă mai departe; mușchiul central al femininei de spadă trebuia să tragă până-n finală.

N-a făcut-o. Și după ce Ana n-a mai tras, nici noi n-am mai tras așa tare de așteptările pentru echipe. Ana declara pentru presă că ce fac coreencele nu se poate numi scrimă. Mai mult trucuri, fără strategie, fără atacuri compuse atent, însă în trucuri probabil că stă strategia lor de înaintare. Tot ea spunea, pentru TVR, că oricâte titluri ai avea, parcă se anulează dacă nu ai o medalie olimpică. Deși avea una de argint acasă, nu înseamnă că venise la Rio ca să stea cu mâinile în sân, nicidecum că-și plănuise singură retrogradarea. Vicecampioana de la Beijing venise fără să facă promisiuni, și pentru că fusese oprită în fața Coreei de Sud, se transforma, ca după Londra, într-o sportivă care luptă „ca o cizmă”, cum începuseră oamenii să-i comenteze pe pagină, care „mai bine stătea acasă”, care „mai bine n-ar mai vorbi deloc.”

Dezamăgea din start, chiar dacă nu promisese nimic, pentru că era una dintre speranțele României la o primă medalie. Puțini mai țineau minte că la sfârșit de iunie avusesem o finală românească la Campionatul European de la Torun, între Ana și Simona Gherman; nu-și aminteau mulți că echipa feminină de spadă se calificase la Jocurile Olimpice, neoficial, încă din toamna lui 2015, și că venea la Rio de pe locul doi mondial. Contaseră doar cele trei reprize în care Ana s-a oprit. După 6 august, ziua în care nu intrase nimic pentru scrima românească, venise rândul sabrerului Dolniceanu să încerce, pe 10, să tragă spre podium, însă era oprit în optimi de rivalul lui ungur, campionul olimpic de la Londra, Aron Szilagyi. În aceeași zi, înaintea lui, fusese oprită tot de la primul duel floretista Mălina Călugăreanu, la prima participare olimpică.

Așa că urma, pe 11 august, duelul final pentru spadasinele noastre: proba pe echipe, prima confruntare contra Statelor Unite. Campioana Europeană Simona Gherman spunea înainte de Rio, dintr-un colț al sălii de scrimă de la Steaua, unde se antrena zilnic, că vrea să vină la Rio ca să demonstreze că ce s-a întâmplat la Londra a fost o greșeală, că ele, împreună, pot mai mult. Acum, pe temelia eșecului de la Rio se adăugaseră cărămizile grele și proaspete de la individuale. Fuseseră alte cinci zile de chin între cele două probe. „Ce detalii să mai pui la punct când picioarele îți sunt de gelatină”, scria Ana pe Facebook, când „mâna parcă te întreabă ‘ce să fac cu bățul ăsta?’” Tot ea se scuzase la ședința tehnică dinaintea concursului pe echipe pentru orice ieșiri nervoase ar putea să aibă pe viitor, pentru că sunt doar tensiuni de moment, pentru că ea, de fapt, le iubește pe toate fetele din echipă. Își iubește, de fapt, întreaga echipă, după cum demonstra din cantonamentul de trei săptămâni în care intraseră în Poiana Brașov înainte de Rio, când își prezentase pe Facebook echipa tehnică, câte un om pe zi. Printre ei antrenori, maseur, psiholog, oameni fără de care n-ar fi ajuns astăzi pe toate plasmele, pe toți pereții virtuali ai rețelelor de socializare.

*

Ana Maria deschidea meciul din sferturi cu trei tușe contra americancelor, iar Simona Pop cu Simona Gherman construiau, fandau, înscriau, făceau pași cu răbdare mai mare, cu tact, se retrăgeau când trebuia, nu grăbeau niciun moment. În ultimul releu, Ana Maria intra când echipa ei avea doar un punct avans, 16-15. Cădea pe umerii ei, o dată în plus, să ia echipa de mână și s-o conducă în optimi. Dar Courtney Hurley egala din prima secundă, 16-16. Ana presa și se desprindea, 17-16, însă americanca închidea un atac și se desprinde ea cu două tușe, 19-17 pentru SUA. După două tușe duble, Hurley o ataca pe Ana din nou și era determinată să-și trimită echipa în lupta spre podium: 23-20 pentru ele. Tensiunea creștea, ne gândeam deja cât o să fie de frustrate spadasinele noastre că au ratat calificarea atât de strâns. Numai că Ana recupera vijelios trei tușe și reușea să egaleze meciul în ultimele secunde. Palpitațiile săreau deja de orice grafice, chiar de la mii de kilometri depărtare de planșa lor. Ana intra în minutul decisiv, „minutul de aur”, cum e denumit ironic. După câteva tatonări și momente pasive, Ana înscria din nou, iar acest „minut de aur” urma să capete un sens puternic doar două meciuri mai târziu. Acum, însă, Ana țipa îngenunchiată pe podea, se îmbrățișa cu fetele, iar pe fundal auzeam țipetele sportivilor din delegația României, veniți să le susțină pe fete. Contase enorm să-i aibă acolo.  În 20 de ani de competiții, Ana nu simțise atâta susținere cât simțise într-o zi.

În semifinale, contra rusoaicelor, a intrat tot, ca o recuperare a tot ce nu intrase la individuale. Cele două Simone dădeau câte trei tușe consecutive în relee, atacau la manșetă, fandau, erau din nou răbdătoare. Ana și Simona, care se duelaseră la Torun pentru aurul european, erau acum de aceeași parte a taberei, at their finest fencing. Simona Pop revenea cu fandările ei lungi și agresive, și România ajungea detașat în finală, cu 45-31. Își luaseră încă din acest moment revanșa atât pentru ce se întâmplase în urmă cu patru ani, cât și pentru ce se petrecuse la individualele de la Rio, cu șase zile înainte: erau pe podium indiferent de rezultat.             

Intrau în finală contra Chinei, echipa campioană olimpică la Londra, care le învinsese pe fete în finala Campionatului Mondial de la Moscova de anul trecut, 45-36. Plecaseră atunci cu un argint și cu 95% din calificarea pentru Rio obținută, după ce urcaseră pe locul doi în topul mondial. Au fost, din nou, în minutele lor bune, au condus mereu, iar în ultimul releu spadasinele intrau cu un avantaj de cinci puncte. Ana Maria a venit din nou în releul decisiv și a fost de neoprit. A dat patru tușe consecutive, 34-25, Xu a recuperat trei, 34-28, Ana a tras în continuare să se desprindă, iar Xu – să recupereze.  Dar Ana trăgea de parcă ar fi tras pentru ultima dată pe o planșă și a dat tușa decisivă printr-un zbor spectaculos. Zborul spre victorie, dacă vrei, sau zbor spre aurul olimpic: 44-38 pentru România.

*

Și încă auzim imnul, încă vedem lacrimile din ochii fetelor, costumele albe, pe Ana Pascu, președinta de onoare a Federației de Scrimă și vicepreședinta Federației Internaționale de Scrimă, mândră că pune medalii în jurul gâturilor sportivelor românce, pentru prima oară într-o probă pe echipe.

Galeria fusese prezentă până în finală. Contase enorm, înțelesesem asta și când le-am văzut pe spadasine aseară în tribunele terenului de handbal, când naționala a câștigat în fața Spaniei (24-21) și și-a câștigat dreptul să spere în continuare la calificare. Poate pentru cei de acasă, scrima chiar trăiește doar o dată la patru ani; probabil că peste o lună n-o să ne mai mândrim așa tare cu victoria fetelor, o să începem să uităm de minutul de aur al Anei, o să uităm de zborul ei din finală, de lupta ei din ultimii patru ani, cu toate schimbările. O să ne întoarcem la grijile de zi cu zi, ea o să încerce să uite de critici, să păstreze gândurile bune. O să se întoarcă în sala de scrimă unde-o să fie din nou „jeghi”, în condițiile noastre slabe, cu alte schimbări care bat la ușă și-o să lupte, o dată în plus, să rămână în topuri.

„Ceea ce s-a întâmplat în competiția pe echipe rămâne în istorie”, scria Ana după finală. „Că am surclasat echipe precum USA, Rusia sau China contează mai puțin pentru noi și mai mult pentru alții.”

*

Ca cercul să fie închis complet, acea Coree care ne lăsase pe locul 6 la Jocurile Olimpice de la Londra a terminat concursul pe locul 6 la Rio, proba pe echipe.