„De pe casă, la Olimpiadă.” Așa își descrie Ion Panait, un luptător de 35 de ani care lucrează în construcții, povestea calificării la Rio

Ion Panait crede că dacă ar câștiga o medalie olimpică ar intra în istoria luptelor și lumea ar scrie cărți despre povestea lui. Asta i-a spus și antrenorului lui, Petre Cărare, cel care l-a convins, în martie, să-și ia concediu și să participe la un concurs de calificare, în Mongolia. Inițial n-a vrut. Din 2012, de când a plecat în Germania să muncească în construcții, pentru că nu-i ajungeau banii câștigați ca sportiv în România, n-a mai luptat în concursuri internaționale, doar în campionatul Germanei, pentru clubul din orașul în care locuiește. În plus, avea 35 de ani și știa că e cel mai bătrân dintre luptătorii de greco-romane de categoria lui. Dar în campionatul german îl bătuse recent pe campionul național al României, plus alți luptători care ar fi fost în Mongolia, și antrenorul a avut încredere în el.

Și soția lui, tot luptătoare, l-a îndemnat să se ducă, așa că s-a gândit că n-are ce să piardă dacă face o plimbare până în Mongolia, poate ajunge să viziteze ceva. Și-a luat concediu de la muncă, a ajuns în capitala Ulan Bator joi dimineață și s-a dus direct la cântar. Vineri a stat toată ziua în sală, iar seara a avut avion înapoi, pentru că luni trebuia să fie înapoi la muncă. N-a apucat să viziteze nimic, dar s-a calificat la Jocurile Olimpice, câștigând concursul la categoria sa, 66 kilograme.

„Vrei să mă bagi în istoria luptelor?”, i-a spus Ionuț Panait antrenorului lui. „M-ai luat de pe casă, m-ai calificat la Olimpiadă, acum vrei să și câștig o medalie”

După cinci ani în care nu l-au văzut la concursuri, antrenori care îl cunoșteau din tinerețe au crezut că venise ca antrenor. Nici el nu se aștepta să se califice, pentru că din ianuarie, de când s-a încheiat campionatul în Bundesliga, care ține doar din septembrie până în ianuarie, nu prea a mai avut chef de antrenamente, după cele nouă ore pe șantier. S-a antrenat doar o săptămână și jumătate, înainte să plece, și s-a bucurat să le demonstreze celor celor care nu l-au susținut financiar în țară, dar și celor care spuneau acum că e prea bătrân, că au greșit. „În România nu sunt bani în sport, doar pentru fotbal, și ce rezultate au avut?”

GR66 Semifinal Ion Iulian PANAIT (ROM) df. Edgaras VENCKAITIS (LTU), 6-2

Panait crede că greutățile, cu care e obișnuit de mic, fac parte din viață. S-a născut la Mizil, într-o familie cu cinci copii. Când avea șapte ani, părinții au divorțat, și tatăl s-a gândit că i-ar fi mai bine la o casă de copii, să se obișnuiască cu viața și cu greutățile, decât să umble pe străzi. La Centrul de Plasament 9 Mai din Bușteni a început luptele, pe care le-a continuat la Clubul Sportiv Caraimanul Bușteni. Se juca fotbal în curtea școlii când profesorul Mirel Stănciulescu l-a chemat la sală. L-a pus să se lupte cu un băiat pe care l-a trântit pe saltea, așa că l-a chemat și a doua zi. Din 20 de copii din clasă, a fost singurul care a continuat. Printre ei era și fratele lui, care stătea tot la cămin și de care antrenorii spun că era chiar mai talentat, dar el a renunțat și „n-a ajuns prea bine”.

Panait spune că profesorul Stănciulescu a avut mereu grijă de el și că, altfel, „putea ajunge pe o cale greșită”. De la el a învățat că sportul poate fi un mod de a reuși în viață. Voia să ajungă cineva și să nu depindă de nimeni. A mai luptat pentru Brașov și Dinamo, a adunat 10 titluri de campion al României (la cadeți, juniori și seniori) și două de vicecampion european la seniori, la categoria 66 kilograme. La Jocurile Olimpice de la Beijing, din 2008, a pierdut în optimi, învins de reprezentantul țării gazdă, Li Yanyan.

Nu-i ajungeau însă banii pe care îi primea ca subofițer la Dinamo, unde era legitimat. 1.200 de lei, din care primea 800 în mână și 400 îi dădea pe o garsonieră primită de la club, deși nu o folosea prea des, fiind mai mult în cantonamente. Se căsătorise cu o luptătoare, multiplă campioană națională și medaliată cu bronz la Europeanul de senioare, și aveau o fetiță de doi ani. Gândindu-se la viitorul ei, dar și că în sport se poate accidenta oricând, în 2012 a hotărât să plece. N-a mai concurat international, pentru că era supărat pe Federație și pe club, dar îi pare rău că a ratat Jocurile Olimpice de la Londra, unde putea aduce medalii pentru România și își putea asigura o rentă viageră.

În Germania, se trezește la șase dimineața, de la șapte până la cinci lucrează în construcții – izolează acoperișuri și pune țigle pe case –, apoi se duce la antrenament, de la opt la zece seara. Înainte de concursurile din weekend, nu mănâncă nimic vinerea, deși muncește, ca să nu depășească kilogramele categoriei.

A continuat să lupte la clubul din orașul lui, Weingarten, pentru că îi place, dar și pentru bani în plus, pe care îi pune deoparte. Îi place atmosfera de la meciuri, unde vin mai mereu 2-3.000 de spectatori, la finale și 7.000. Îl aplaudă, îi strigă numele – îi spun Johhny Panait – și, de când s-a calificat la Olimpiadă, în sat au apărut bannere cu el și cu alți doi sportivi locali. Soția antrenează o grupă de copii la același club, iar fetița le calcă pe urme.

De pe 1 iulie, și-a luat concediu fără plată, să vină în cantonament la Poiana Brașov cu lotul, pentru că „nu putea să meargă la Olimpiadă direct de pe casă”. Spune că Federația a promis că-i acoperă salariul pe două luni, dar încă n-a primit nimic. I-a fost greu la început să se reobișnuiască cu ritmul celor două antrenamente pe zi, despre care spune că sunt mai solicitante ca cele nouă ore în construcții. „Dacă mi-ar fi spus cineva înainte că e mai ușor la muncă, nu-l credeam.”

Dar crede și că într-un fel îi e mai ușor, pentru că nu mai e așa stresat. „Când ești toată ziua în cantonament, ești foarte stresat, se acumulează oboseală, nu mai ai chef, ai grija zilei de mâine.” Ca și în turneul de calificare din Mongolia, luptă fără presiune, degajat și de plăcere, ca în copilărie, când dormea cu ghetele sub pernă. În plus, de când muncește în Germania, nu-l mai îngrijorează viitorul. Dacă îl întrebi de emoții, râde. „La vârsta asta, ce emoții?”

La lupte, explică, degeaba ești în formă tot anul dacă nu ai o zi bună la concurs. Așa că, dacă prinzi o zi bună și ai și puțin noroc, poți scrie istorie. Orice-ar fi, o să se întoarcă în Germania, unde știe că are un viitor stabil, unde fetița e la școală, unde se simte apreciat și respectat. Dar crede că, dacă cumva o să câștige o medalie, o să mai stea puțin în țară, că o să fie chemat iar la emisiuni, cum s-a întâmplat și în zilele dinainte de plecare. „E interesantă povestea mea.”