„Șapte ani am muncit, iar acum o să vină toate lucrurile frumoase, o să vedeți.” Ascensiunea lui Florin Coman se confundă cu povestea Academiei Hagi
Andreea Giuclea 14 februarie 2017„Nimeni în România n-a investit cât a investit Viitorul în ultimii șapte ani”, a spus recent Gheorghe Hagi într-o conferință de presă, încercând să explice, încă o dată, cum a ajuns echipa lui pe locul I în campionatul României. „Noi am investit cel mai mult: în tineri. Avem foarte mulți jucători tineri, dar șapte ani am muncit. Și acum o să vină toate lucrurile frumoase, o să vedeți.”
Academia Hagi e un proiect unic în România: „Am construit infrastructură, terenuri, am selectat tineri, am creat o academie cu buget de 10 ori mai mare ca orice buget din România. Am avut un concept unitar, nu am jucat într-o zi un sistem, în altă zi altul. Șapte ani la fel, așa am progresat. Proiectul meu are la bază trei idei: timp, tineri, talentați.”
În 2014, scriam în DoR (Decât o Revistă) despre proiectul Academiei:
Hagi se gândea de mult la un proiect prin care să ofere tinerilor talentați condiții pentru performanță, un mod de a da ceva înapoi fotbalului. Era încă la Galata când a început să discute cu Pavel Peniu, actualul președinte al Academiei, cu care jucase împreună la Farul Constanța, echipa la care a debutat la 17 ani. A vizitat Academiile Ajax-ului și Barcelonei, cele mai prolifice în creșterea de jucători, de unde s-a inspirat de la modul de organizare până la sistemul de joc (4-3-3 și variante ale acestuia). A organizat acțiuni de selecție în țară și a adus la Constanța cei mai talentați jucători, cărora le-a oferit cazare, masă, școală și antrenamente de calitate, pentru care nu plătesc nimic. (Jucătorii din Constanța locuiesc cu familiile.) Investiția de peste 10 milioane de euro a pornit în 2009.
Iar acum, vede rezultatele: cu unul din cele mai tinere loturi din Liga I, echipa de seniori e lider în clasament, iar cea de juniori joacă în sferturile Youth Champions League. „Am ajuns într-un moment extraordinar al nostru, care a culminat cu acest sezon, cu această generație grozavă, ’98, dar și ’97 și ’99, care reprezintă România în Youth Champions League, în sferturi. E totuși o performanță importantă, și echipa marchează patru-cinci goluri, meci de meci. Un alt lucru important: joacă fotbal, nu se apără.”
Pe lângă investiție și răbdare, asta e una din lecțiile lui Hagi: încrederea pe care ți-o dă faptul că știi ce ai de făcut. De asta, antrenorul nu se teme de niciuna din echipele cu care se va bate, chiar dacă sunt unele dintre cele mai bune academii din Europa, ca Porto sau Barcelona.
„Ei trebuie să se preocupe de noi, nu noi de ei. Îi respectăm, sunt cluburi mari, cu tradiție, dar avem curaj și încredere în forța noastră. Suntem puternici, trebuie să mergem încrezători. Trebuie să joci extraordinar, că e Porto, e mult talent și acolo. Meciul e deschis oricărui rezultat, fiind vorba de copii și juniori. Dar noi ce-a trebuit să facem am făcut deja. Am făcut performanță în Europa, să fii în sferturi e important.”
Nici de Barcelona nu se teme, pentru că tot ce au făcut spaniolii, a făcut și Hagi, în România: „Ce dacă e Barcelona, și ea selectează, antrenează, și noi facem asta. Noi trebuie să ne impunem principiile, jocul nostru colectiv. Iar copiii sunt foarte buni, au talent, sunt puternici. Și încă n-au spus totul. Ei încă progresează, zi de zi.”
Florin Coman, unul dintre cei mai talentați jucători din Academie, marcator în ultimele meciuri ale Viitorului, e poate cel mai bun exemplu al succesului proiectului. Născut în Brăila, unde juniorii disputau meciurile pe un teren plin de gropi și fără apă în vestiar, a fost descoperit și adus la Constanța la 13 ani. Academia i-a oferit nu doar cele mai bune condiții de pregătire, dar și antrenori și oameni preocupați să-l ajute pe copilul timid căruia îi era dor de casă să se integreze și să devină atacantul dezinvolt care e azi.
Republicăm un fragment din povestea lui Florin, apărută în DoR #16.
**
Florin s-a acomodat greu la Academie. Avea 13 ani când s-a mutat, și a nimerit într-un grup deja format, cu jucători care erau împreună de doi ani. Deși îl chemau, nu prea ieșea cu ceilalți copii în oraș. Obișnuit să fie singur, stătea mult în camera pe care o împărțea cu un coleg mai mare cu trei ani, dormea mai mereu și nu prea mânca. Vorbea zilnic la telefon cu părinții, dar nu le-a spus să vină să-l ia, deși ar fi vrut. Când îl întrebau cum e, răspundea „îi binie”, dar tatăl simțea că nu e chiar așa. În primele trei luni îl vizita săptămânal, iar la firma de transport la care lucra atunci, se știa că toate cursele de Constanța sunt ale lui.
Știa că fiului îi place fotbalul, dar n-a crezut că va face din jocul cu mingea o carieră. Îi mai cumpăra și mașini sau tiruri când era mic, dar niciodată nu-l făceau la fel de fericit ca o minge. Părinții au plecat în Spania când Florin avea nouă ani și bunicii au fost cei care-l duceau la antrenamente. Tot ei îl sunau pe tată în Spania să-i ceară bani pentru echipament, deplasări sau cantonamente – câteodată și 1.000 de lei pe lună. Îi trimitea, dar nu fără să se întrebe dacă merită. Și el jucase fotbal câțiva ani, și crede că era talentat, dar a renunțat. Se bucură însă pentru fiul lui, care va avea un viitor mai bun, pentru că Brăila e un oraș mort. Și cu banii se descurcă mai ușor, pentru că la Academie nu plătește nimic, doar îi trimite de buzunar. Acum știe că Florin o să ajungă sus, odată ce-a fost ales de Hagi, pentru că „de acolo nu pleacă nimeni acasă”.
În prima zi a lui Florin la Academie, o duminică de iarnă, s-a dus cu băieții pe terenul acoperit de la Iaki. Jucau avioanele, un joc în echipe de câte doi, în care unul stă în poartă, iar celălalt trebuie să marcheze din două atingeri în poarta adversă. Florin rămăsese fără partener, așa că l-a ales Ianis, care a ajuns mai târziu. Împreună au câștigat toate meciurile, și de atunci mijlocașul a avut încredere în el, pentru c-a văzut ce execuții bune are.
De atunci, Ianis i-a luat mereu apărarea în fața celorlalți, care îl vedeau nervos și destul de absent la antrenamente, unde nu-și găsea locul. „Hai, Coman, ieșim în oraș, hai cu noi”, îl striga, și-l punea să stea în față în mașina mătușii, până să apuce să spună nu. Antrenorul Codescu l-a mutat apoi în cameră cu Andrei Ciobanu, un bârlădean prietenos, de-aceeași vârstă, și asta l-a ajutat să se apropie de echipă. Deși la început li s-a părut retras și rușinos, băieții spun acum că nu e așa liniștit pe cât pare și că „nici nu mai are cuvântul «timid» în vocabular”. E în topul listei de penalizări afișate în holul hotelului, lângă programele de antrenament, un sistem care contorizează abaterile de la regulamentul Academiei: dacă nu predau telefoanele seara, înainte de culcare, dacă nu au patul făcut, dacă nu poartă cămăși albe la școală, dacă nu au cărți și caiete la ora de studiu din fiecare seară.
Stingerea în hotel se dă la 22:30, chiar și în seri cu fotbal. „Haideți, dom’ profesor, nu ne lăsați și la repriza a doua?”, s-au rugat cu ochii mari, plângăreți, în seara finalei Europa League de pedagogul care îi supraveghează noaptea. Neînduplecat, bărbatul a stins televizorul din hol cum s-a terminat prima repriză, iar băieții s-au ridicat în liniște de pe scaunele pe care unii dintre ei își întinseseră picioarele acoperite cu pungi de gheață. Ripostează mereu, dar acceptă că sunt sacrificii pe care le fac pentru viitorul lor. Merg acasă tot mai rar și uneori uită să-și sune părinții, cu care înainte vorbeau de mai multe ori pe zi. „Le-a fost greu să plece de mici și să renunțe la copilărie, dar acum sunt niște stânci”, spune Codescu. „Când am o problemă, n-am ce să fac, chiar dacă sun la părinți, tot aici trebuie s-o rezolv”, spune și Florin.
(…)
Pentru că sunt de mici în Academie – de la 11-12 ani –, visează conceptele și sunt ușor de antrenat. Sunt talentați și „balonoși”, joacă inteligent, iar munca cu ei ține acum de detalii, de perfecționare a conceptului pe care Hagi vrea să-l vadă la toate echipele sale – un joc spectaculos, ofensiv, bazat pe construcție și posesie, așa cum a jucat în Spania, la Barcelona și Real Madrid.
